Al doilea şi al treilea exod (ce să mănânci şi să bei ca să trăieşti veşnic)

251

Introducerea sărbătorii pascale în viaţa religioasă a evreilor nu a fost intenţionată doar ca un anunţ şi o ocazie viitoare de rememorare a eliberării din Egipt, ci ea prefigura marea eliberare din robia păcatului, posibilă doar prin sacrificiul Fiului lui Dumnezeu.

Introducerea sărbătorii pascale în viaţa religioasă a evreilor nu a fost intenţionată doar ca un anunţ şi o ocazie viitoare de rememorare a eliberării din Egipt, ci ea prefigura marea eliberare din robia păcatului, posibilă doar prin sacrificiul Fiului lui Dumnezeu.

Eliberarea evreilor din robia egipteană s-a făcut printr-o intervenţie supranaturală, Dumnezeu constrângându-i pe egipteni, prin calamităţile trimise asupra ţării lor, să le dea drumul sclavilor evrei să plece. Printr-o declaraţie de război („şi îi voi judeca pe toţi zeii Egiptului. Eu sunt Domnul” – Exodul 12:12), Dumnezeu anunţase că, pe lângă orice semnificaţie punitivă, cele zece plăgi vor fi un instrument revelator, prin care El li Se va descoperi atât egiptenilor, cât şi evreilor într-o manieră necunoscută până atunci. Însă o componentă şi mai importantă a tabloului exodului a fost sacrificiul.

Instituirea Paştelui

Chiar în pragul eliberării lor, israeliţii au fost învăţaţi că trebuie să sacrifice un animal şi să-l mânânce într-o singură noapte, conform anumitor reglementări. Regulile mesei pascale poruncite de Dumnezeu cuprind două aspecte al căror simbolism trebuie remarcat. În primul rând, animalul destinat sacrificiului, care era fript şi mâncat împreună cu familia până în dimineaţa următoare, îl reprezenta pe Iisus Christos, iar această identificare o face chiar apostolul Pavel când scrie: „Christos, Mielul nostru de Paşte, a fost jertfit” (1 Corinteni 5:7). În al doilea rând, masa pascală mai cuprindea azimi şi ierburi amare, azimile simbolizând puritatea spirituală a celor care se împărtăşeau, iar ierburile amare reprezentând robia din care urmau să fie eliberaţi. Israeliţii erau prinşi într-un proces didactic prin care Dumnezeu îi pregătea nu doar pentru ieşirea din Egipt, ci şi pentru suprema Sa revelaţie în Iisus Christos.

Porunca lui Dumnezeu, care instituia practic Paştele, a sunat astfel: „Spune întregii adunări a lui Israel ca, în ziua a zecea a acestei luni, să ia un miel pentru fiecare familie, un miel pentru fiecare casă. (…) Mielul vostru să aibă un an şi să nu aibă meteahnă. Puteţi lua un miel sau un ied. Să-l ţineţi până în ziua a paisprezecea a lunii, apoi întreaga adunare să-l înjunghie între cele două seri. Să ia din sângele lui şi să ungă cei doi uşori şi pragul de sus al caselor în care vor mânca. (…) Când îl veţi mânca să aveţi mijlocul încins, sandalele în picioare şi toiagul în mână. Să-l mâncaţi în grabă căci este mielul de Paşte al Domnului. Pentru că în noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lua viaţa tuturor întâilor născuţi din ţara Egiptului, atât ai oamenilor, cât şi ai animalelor şi îi voi judeca pe toţi zeii Egiptului. Eu sunt Domnul. Sângele de pe casele în care locuiţi va fi un semn pentru voi: când voi vedea sângele, vă voi ocoli şi urgia nu vă va distruge atunci când voi lovi ţara Egiptului” (Exodul 12:3-13).

Fiecare familie trebuia să-şi asume responsabilitatea pentru ceremonia sacrificiului pascal. Nerespectarea poruncii lui Dumnezeu în cele mai mici detalii atrăgea după sine moartea întâiului născut din familia respectivă (plaga a zecea, care urma să se abată asupra Egiptului). În momentul acesta, apartenenţa etnică era insuficientă. Era necesară acceptarea prin credinţă a realităţii şi iminenţei plăgii a zecea, dar şi eventualele neplăceri create de egipteni în urma sacrificării mielului (iedului). Sacrificarea unui miel era o crimă în ochii egiptenilor, care protejau animalul socotit un avatar al zeului Aries. De aceea, când faraonul l-a sfătuit pe Moise să aducă jertfele în ţară, profetul a argumentat că aceasta ar însemna o violare a legilor Egiptului: „Nu este bine să facem astfel, i-a răspuns Moise, pentru că jertfele pe care le aducem Domnului, Dumnezeul nostru, sunt privite drept urâciuni de către egipteni. Dacă aducem înaintea egiptenilor jertfe care pentru ei sunt o urâciune, nu ne vor omorî ei cu pietre?” (Exodul 8:26).

Eliberare cu sânge pe uşi

Sacrificarea mielului nu era însă suficientă pentru îndepărtarea pericolului. Fiecare familie trebuia să ungă cu sângele mielului stâlpii şi pragul de sus al uşii. În momentul exodului, israeliţii nu mai erau un popor de nomazi, ci locuiau în case (Exod 12:22), un mod de viaţă adoptat de la egipteni (Exod 12:22). În urma săpăturilor efectuate în regiunea Deltei Nilului (adică acolo unde au locuit sclavii evrei), arheologii au descoperit multe case construite din cărămizi, care aveau gravate pe stâlpii şi pe pragul de sus al uşii numele locatarilor. Se pare că acestea datează din perioada exodului.[1] Probabil că pe lângă facilitarea identificării locatarilor în caz de calamitate, există şi o altă explicaţie pentru obiceiul evreilor din Egipt de a-şi grava numele pe stâlpii uşii – influenţa practicii egiptene. În gândirea egipteană, numele era parte constituentă a persoanei. Acesta este motivul pentru care, ca un gest al înveşnicirii, faraonii şi alţi oficiali îşi gravau numele pe monumente, temple şi alte clădiri importante din Egipt. Nu este de mirare că Moise, care a fost instruit în teologia şi gândirea egipteană, când scrie cartea Exodul, nu menţionează numele faraonului, ci numai pe cel al moaşelor care au fost loiale lui Dumnezeu (Exodul 1:15), şi aminteşte faptul că ‘Dumnezeu le-a făcut case’ (Exodul 1:21), adică le-a ridicat familii. Prin menţiunea aceasta Moise comunică faptul că nu faraonul va trăi veşnic, ci femeile care au fost loiale lui Dumnezeu.[2]

Când le-a poruncit evreilor să ungă cu sânge stâlpii şi pragul casei, Dumnezeu le-a poruncit, de fapt, să îşi acopere numele cu sângele mielului. Astfel, gestul acesta făcea parte din intenţia mai largă a lui Dumnezeu de a-i învăţa principiile mântuirii: numele lor gravate în piatră nu le puteau asigura nemurirea; doar sângele Mielului divin putea face acest lucru. Semnificativ este că, după exod, porunca de a unge stâlpii şi pragul de sus al uşii şi-a încetat valabilitatea, dovezi ale continuării practicii fiind inexistente.[3] După exod, evreii au avut Tabernaculul şi, mai târziu, Templul, unde numele lor erau acoperite simbolic cu sângele jertfelor pentru păcat, ceea ce făcea nenecesară prezenţa simbolului şi pe stâlpii uşilor. În schimb, Noul Testament atrage atenţia că este vital ca numele oamenilor să fie scrise în lista celor mântuiţi: „bucuraţi-vă de faptul că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10:20); „oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în lacul de foc” (Apocalipsa 20:15), Cartea Vieţii fiind numită şi „Cartea Vieţii Mielului” (Apocalipsa 21:27)

De-a lungul istoriei lui Israel, Paştele a fost deopotrivă o celebrare, o ocazie de rememorare a eliberării din Egipt, dar şi o prefigurare a lui Mesia care avea să vină ca Miel de jertfă pentru ispăşirea păcatului omenirii. Odată cu moartea sacrificială a lui Christos însă, funcţia pedagogică temporară a sărbătorii pascale a încetat, ruperea perdelei din interiorul Templului, de sus până jos, fiind o atestare a acestui fapt (Matei 27:51; Marcu 15:38). Totuşi, înainte de moartea Sa, Christos a avut grijă să le lase discipolilor, ca moştenire, un act comemorativ al morţii Sale, pentru ca oamenii care vor crede în El să nu piardă din vedere că salvarea este posibilă numai prin sacrificiul Său. Acest act comemorativ este cel surprins în renumita frescă a lui Leonardo da Vinci – Cina cea de taină (numită alteori Mesă, Euharistie, Împărtăşanie, Cina Domnului sau Sfânta Cină).

Instituirea actului comemorativ a avut loc chiar înainte de moartea Sa (în seara zilei de joi), deoarece doar prin moarte putea fi ratificat. Forma de desfăşurare a Cinei Domnului a fost preluată din cutuma orientală antică: a debutat cu spălarea picioarelor (Ioan 13:5). Acesta era modul gazdei de a-i spune bun venit unui oaspete, slujitorul gazdei sau gazda însăşi spălând picioarele oaspetelui. În practica modernă, actul este trecut cu vederea de cele mai multe ori, deşi Iisus Însuşi a spus: „Căci Eu v-am dat un exemplu, ca să faceţi şi voi aşa cum v-am făcut Eu vouă” (Ioan 13:15).

Faptul că Iisus Însuşi a spălat picioarele apostolilor înaintea Cinei îi dă o semnificaţie aparte gestului, devenit un simbol al curăţirii inimii, care este sursa înstrăinării, geloziei şi mândriei[1]: „Cel ce s-a îmbăiat nu are nevoie să se spele decât pe picioare, apoi este curat în întregime” (Ioan 13:10). Este vorba de un act ritual care îl conduce pe practicant la o înţelegere mai profundă a dragostei lui Christos, a umilinţei Sale şi a semnificaţiei uceniciei. Poate fi numit „actul umilinţei”, deoarece persoana care se apleacă pentru a spăla picioarele altcuiva devine un serv. Dacă Iisus a fost Cel care a spălat picioarele ucenicilor este şi pentru că ucenicii, purtând încă seminţele mândriei în inima lor, au refuzat să facă acest lucru. Gestul lui Christos de a Se dezbrăca de haine şi de a Se încinge cu un ştergar pentru a spăla picioarele ucenicilor a fost revelator pentru ei. Au descoperit încă o dată caracterul umil al Învăţătorului lor.

În aşteptarea ultimului exod

În toate cele trei Evanghelii sinoptice, Cina Domnului este strâns legată de Paştele iudeilor (Matei 26:26-29; Marcu 14:22-25; Luca 22:14-20). Iisus a servit această cină împreună cu ucenicii Lui în preajma sărbătorii Paştelui. În ciuda acestui fapt, Cina Domnului nu a fost o repetare rituală a sărbătorii pascale, ci transformarea acestei ceremonii într-una mult mai profundă în înţelesuri. Paştele le reamintea israeliţilor de eliberarea din robia egipteană şi arăta către viitoarea venire a lui Mesia. În schimb, Cina Domnului a devenit o formă rituală de reamintire a morţii sacrificiale şi răscumpărătoare a lui Christos şi o ocazie de anunţare a celei de-a doua veniri (1 Corinteni 11:26).

Elementele componente ale Cinei Domnului – pâinea şi vinul – au semnificaţii profunde în economia procesului mântuirii. Pâinea pe care a folosit-o Iisus era, incontestabil, o azimă (pâine nedospită), deoarece, conform poruncii divine, pâinea folosită la sărbătoarea pascală era preparată fără niciun fel de ferment. În Evanghelia după Matei (26:26) sunt notate cuvintele lui Christos: „Luaţi, mâncaţi! Acesta este trupul Meu.” Nu putea exista un simbol mai potrivit pentru trupul Său decât pâinea fără aluat dospit. De ce a ales Christos pâinea ca simbol al trupului Său? Poate pentru că S-a născut în Betleem (în traducere, „casa pâinii”), a fost aşezat într-o iesle (locul unde se pune hrana) şi, după cum menţionează evanghelistul Ioan (6:35), a spus despre Sine: „Eu sunt pâinea vieţii.” În Sfânta Scriptură, aluatul dospit este asociat frecvent cu păcatul şi, prin urmare, Iisus, Cel fără păcat, nu putea fi reprezentat printr-un simbol al păcatului. Acelaşi principiu se aplică şi în cazul afirmaţiei „acesta este sângele Meu” (Marcu 14:24), cu referire la vinul care, la fel ca pâinea, era fără ferment.

Este evident că pâinea şi vinul, ca simboluri ale trupului şi sângelui lui Iisus Christos, arată către sacrificiul Său, un sacrificiu care devine eficient doar pentru persoana care acceptă şi împlineşte cuvintele Lui. „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică”, a afirmat Iisus într-o ocazie când le-a vorbit mulţimilor (Ioan 6:54). Afirmaţia Sa a provocat multe dispute chiar printre cei care Îl însoţeau. Impactul acestor cuvinte a fost atât de puternic, încât mulţi dintre ucenicii Lui L-au părăsit (Ioan 6:66). Cu toate acestea, simbolistica pâinii şi vinului era foarte clară, după cum reiese şi din explicaţia oferită de Iisus: „Duhul este Cel Ce dă viaţă; carnea nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă” (Ioan 6:63). Mâncarea şi băutura hrănesc trupul omului, devenind parte a trupului. Prin consumarea simbolurilor sfinte, pâinea nedospită şi mustul nefermentat, creştinii devin părtaşi la viaţa lui Christos, însuşindu-şi calităţile Sale în propriul caracter. Prin celebrarea Cinei, creştinii nu numai că devin conştienţi de sacrificiul lui Christos pentru păcatele lor, dar se bucură de includerea într-un nou legământ încheiat cu El, care le garantează legătura prezentă cu Fiul şi slava viitoare din împărăţia Lui.

Pe Muntele Schimbării la Faţă, Mântuitorul a vorbit cu profeţii Moise şi Ilie „despre exodul Lui, pe care urma să-l ducă la îndeplinire în Ierusalim” (Luca 9:31). Descriind acest episod, evanghelistul Luca a folosit pentru cuvântul „sfârşit” un eufemism, exodos, care este o aluzie evidentă la exodul din Egipt. Evenimentul exodului din ţara Egiptului, prin mijlocirea profetului Moise, a fost doar o ilustrare a marelui exod universal reprezentat de moartea lui Christos, prin care oricine doreşte să fie salvat din păcat poate avea parte de viaţa eternă promisă. Împărtăşirea cu pâinea şi vinul, ca simboluri ale trupului şi sângelui lui Christos, este deci o formă de exprimare a credinţei în puterea jertfei Fiului lui Dumnezeu şi o afirmare a credinţei că El urmează să revină în glorie. Al doilea exod îl anticipează astfel pe cel de-al treilea, când oamenii credinţei vor putea fi primiţi în Împărăţia lui Dumnezeu.


[1] Labib Habachi, Tell El-Dab'a I: Tell El-Dab'a and Quantir the Site and Its Connection With Avaris and Piramesse, Viena, Verlag der österreichischen Akademie der Wissenschaften, 2001, p. 40-43, 53-55
[2] "Covered with Blood: A better understanding of Exodus 12:7", Ministry, septembrie 2009, p. 6
[3] Scot McKnight, Jesus and his Death, Waco, Texas, Baylor University Press, 2005, p. 257
[4] Raoul Dederen (editor), „The Ordinances: Baptism, Foot Washing, and Lord's Supper", Handbook of Seventh-day Adventist Theology, Hagerstown, Review and Herald Publishing Association, 2000, p. 593