Strigătul contrastelor

202

Primăvara anului 31 d.Ch. Jumătatea celei de-a 70-a săptămâni profetice din Daniel 9:24. În pasajul din cartea profetului Daniel este prezis că de la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului – în toamna anului 457 î.Ch. – şi până la apariţia Unsului (Mesia) vor trece 69 de săptămâni profetice, adică 483 de ani (o zi profetică echivalând cu un an calendaristic, conform principiului „câte o zi pentru fiecare an” din Ezechiel 4:6). Mesia a intrat pe scena publică odată cu ocazia botezul Său, în anul 27 d.Ch., la încheierea celor 69 de săptămâni amintite. Profetul Daniel a prezis că la jumătatea celei de-a 70-a săptămâni „Unsul va fi nimicit şi nu va avea nimic”, indicând că după trei ani şi jumătate de lucrare publică, Iisus va fi omorât, dar va învia (Daniel 9:25). În primăvarea anului 31, ceasul se apropiase. Bătea ultimele clipe!

Ziua întâi a Săptămânii Patimilor

Cu excepţia hrănirii miraculoase a celor 5.000 de bărbaţi, intrarea triumfală în Ierusalim este singurul eveniment pe care îl relatează toţi cei patru evanghelişti. În timp ce Ioan priveşte evenimentul în lumina impactului său asupra ucenicilor, Matei subliniază răspunsul mulţimii, identificând pe Iisus cu Mesia şi păstrând istorisirea în zona templului pentru a sublinia autoritatea lui Iisus asupra iudaismului. Marcu raportează evenimentele în stilul unui povestitor, iar Luca se concentrează asupra stării sufleteşti a Mântuitorului.

Iisus i-a trimis pe doi dintre ucenicii Săi în Betfaghe, pentru a-I aduce un măgăruş. Conform obiceiului numit „angaria”, o figură religioasă importantă putea să ceară cu împrumut un animal de transport pentru o perioadă de timp. Când ucenicii au fost întrebaţi de ce dezleagă măgăruşul, au răspuns că Domnul are nevoie de el (Luca 19:34). Fiul lui Dumnezeu, Creatorul şi proprietarul tuturor lucrurilor, cerea cu împrumut ceea ce era de drept al Lui!
Din Galileea şi până în Betania, la 3 kilometri de Ierusalim, Iisus a mers pe jos. Deşi tradiţia spunea că în Ierusalim, la sărbătoarea Paştelui trebuie să intri mergând pe jos, tocmai acum, pentru ultima porţiune de drum, Iisus a vrut să meargă călare. Întrebarea firească este: de ce? Care era mesajul pe care vroia să-l transmită? Cu siguranţă, gestul atrăgea atenţia asupra cuvintelor lui Zaharia, care profetizase că Împăratul va intra în Sion umil şi călare pe mânzul unei măgăriţe, cu gânduri de pace (Zaharia 9:9,10). Iisus era împăratul păcii.

Cu ocazia Paştelui la Ierusalim veneau iudei din toată ţara, precum şi din diaspora. Iisus a ales momentul în care aproape toţi iudeii urmau să se strângă la Ierusalim. Dacă până acum El interzisese orice afirmare a mesianităţii Lui, acum pare că o încurajează, pentru că atenţia tuturor trebuia îndreptată asupra Lui. Evenimentele din ultima săptămână trebuiau urmărite de toţi întrucât moartea lui ispăşitoare era pentru toţi.

Întreaga procesiune se îndrepta spre Ierusalim, urmând să intre pe poarta dinspre răsărit. Este foarte posibil ca în aceeaşi zi, o altă procesiune să fi fost văzută la poarta dinspre apus a oraşului. Probabil, figura cea mai importantă călărea un cal falnic, iar alaiul era format din soldaţi bine înarmaţi, cu armuri lustruite. Era garda guvernatorului. Pilat locuia în timpul anului în Cezareea Maritima, aflată la vest de Ierusalim, pe malul Mediteranei. Cu ocazia Paştelui, însă, garnizoana romană din Ierusalim trebuia întărită, iar guvernatorul Pilat urma să fie prezent la Ierusalim pentru a preîntâmpina orice răscoală posibilă.

Cetatea lui Dumnezeu

În peisajul ţării sfinte, Ierusalim este situat într-o zonă de relief mai înalt. De pildă, între Ierihon şi Ierusalim este o diferenţă de nivel de 1000 metri. Exista obiceiul ca, pe măsură ce peregrinii urcau spre Ierusalim, să cânte fragmente din colecţia de psalmi numită Cântările Ascensiunii sau Imnurile Treptelor (Psalmii 120-134). Aceşti psalmi evocau bucuria intrării în Cetatea Sfântă şi în „Casa lui Dumnezeu”: „Mă bucur când mi se spune: ‘Să mergem la Casa Domnului!’” (Psalmul 122:1)

Dar „cetatea sfântă” avea şi conotaţii nesfinte. După moartea împăratului David, Ierusalimul devenise centrul unui „sistem de dominaţie”, caracterizat prin opresiune politică, exploatare economică şi justificare religioasă. Poporului i se spunea că regele domneşte prin drept divin, fiind „fiul lui Dumnezeu”, iar ordinea socială era o reflectare a voinţei lui Dumnezeu. Este acelaşi tipar întâlnit mai târziu în majoritatea societăţilor premoderne, agrare, în care religia a fost folosită pentru a legitima poziţia celor bogaţi şi puternici pe scara socială. Ierusalimul era şi o concentrare de bogăţie. În timpul domniei lui Solomon, Cetatea Sfântă devenise un tezaur de resurse materiale, Solomon însuşi devenise un nou faraon, de data aceasta în Israel.

Mica, un profet din secolul VIII î.H. întreba: „Care este păcatul lui Iuda?”. Răspunsul său surprinzător are forma unei întrebări retorice: „Nu este Ierusalimul?” (Mica 1:5). Un răspuns ciudat: păcatul lui Iuda era o cetate, chiar Cetatea lui Dumnezeu. Explicaţia profetului se adaugă în acelaşi capitol: „Ei nu apără pe orfan şi cauza văduvei nu este adusă înaintea lor”.

Ierusalimul era şi centrul închinării religioase prin serviciile rituale de la Templu. Atât mişcarea lui Ioan Botezătorul, cât şi a lui Iisus au avut o nuanţă antireligioasă. Ioan Botezătorul predica botezul pentru iertarea păcatelor. Iertarea însă era monopolul Templului pentru că se considera că ea nu poate fi obţinută decât în urma jertfei adusă la Templu. Iisus a mers şi mai departe oferind iertarea separat de sacrificiul de la Templu (Marcu 2:3-12).

Marea revoltă iudaică din anul 66 d.Ch. a fost îndreptată atât asupra Romei, cât şi asupra colaboratorilor ei: preoţii, fariseii şi saducheii. Când Zeloţii rebeli au pus stăpânire pe Templu, ei l-au înlocuit pe Împăratul păcii.
Continut: Conducătorii călăreau pe măgari în timpurile de pace. Acesta era un semn al serviciului lor umil pentru populaţie. Tradiţia se păstra încă de pe vremea lui Solomon care călărise pe măgarul regelui David până la râul Ghihon pentru a fi încoronat (1 Regi 1:33, 38). Iisus venea ca slujitor. În timp de război sau după o victorie în luptă, regele intra în cetate călare pe cal. Biblia anunţă că Iisus va reveni pe Muntele Măslinilor, de data aceasta călare pe un cal ! (Zaharia 14:4; Apocalipsa 19:11)

Dacă un împărat care călărea un măgar în timp de pace semnifica slujirea, utilizarea unui măgăruş care nu mai fusese folosit anterior avea şi o semnificaţie religioasă. Doar animalele care nu fuseseră puse la muncă puteau fi folosite pentru un scop sacru (Numeri 19:2; Deuteronom 21:3; 1 Samuel 6:7; 2 Samuel 6:3). Nici după încheierea misiunii sfinte, aceste animale nu erau folosite ca animale de povară. Măgarul şi măgăruşul erau, de asemenea, un semn al regalităţii. Patriarhul Iacov prezisese că fiul său, Iuda, va fi conducător în Israel până când va veni Mesia (Şilo), dătătorul odihnei, iar prosperitatea lui va fi atât de mare încât „El Îşi leagă măgarul de viţa-de-vie şi mânzul măgăriţei Lui de cea mai aleasă viţă”, ca de un lemn obişnuit.

Când Isus a intrat în Ierusalim, mulţimea l-a întâmpinat aruncându-şi hainele pe jos înaintea lui. Gestul aruncării hainelor în calea măgăruşului era un gest de supunere faţă de un rege, un gest de apreciere şi respect. Când Iehu a fost uns ca împărat, supuşii au aruncat propriile haine în calea lui (2 Regi 9:13). Literatura rabinică oferă alte câteva exemple în acest sens. Istoricul Plutarh aminteşte că atunci când Cato Minor şi-a părăsit trupele, oamenii şi-au întins hainele la picioarele lui. Când Simon Macabeul a intrat triumfător în Ierusalim, el a fost întâmpinat cu ramuri de palmier şi muzică. Dar hainele din calea lui Iisus erau cele de sărbătoare!…

Contraste

Pe creasta Muntelui Măslinilor, în aclamaţiile mulţimii, Iisus se opreşte şi pe faţa Sa se aşterne o umbră. Printre lacrimi El spune: „Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe profeţi şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să-ţi adun copiii, aşa cum îşi adună cloşca puii sub aripi, dar n-aţi vrut!” (Matei 23:37) Aceasta era o referire la faptul că Iisus venise în Ierusalim de mai multe ori, dar de fiecare dată a fost primit cu răceală. Deşi misiunea lui Iisus era să ofere har, în viziunea profetică evocată pe vârful Muntelui Măslinilor El s-a referit la o judecată: a Templului, a cetăţii şi a poporului. Contrastul este între pace şi dreptate!

Mulţimea de la templu, formată din peregrini veniţi de peste tot cu ocazia Paştelui, a uitat de jertfa de seară şi a plecat să-L întâmpine pe Mesia. Aceştia s-au alăturat mulţimii ucenicilor şi L-au aclamat pe Iisus, în timp ce locuitorii Ierusalimului păstrau tăcerea. Mai marii naţiunii aşteptau un împărat, dar nu unul care aduce pace în suflet, ci unul care eliberează din jugul roman. Ei doreau un Mesia politic. Isus însă era un eliberator pentru toate vremurile. Contemporanii Săi nu puteau vedea dincolo de ocupaţia romană, dar Iisus vedea durerea unei lumi captivă în păcat. Grija Sa nu era eliberarea de sub un jug străin, ci eliberarea omului de propria-i fire coruptă. El a refuzat să fie o divinitate locală, un fel de idol al casei, al satului sau al urbei, un sfânt protector cum au astăzi unele oraşe.

Orbul din Ierihon, vindecat cu puţin timp în urmă, recunoscuse adevărata identitate a lui Iisus dar conducătorii şi locuitorii Ierusalimului însă, au fost orbi faţă de natura şi misiunea Sa. Conducătorii iudei I-au cerut lui Iisus să-Şi liniştească ucenicii, dar Iisus le răspunde: ”Dacă aceştia tac, pietrele vor striga”. Creaţiunea lipsită de viaţă ar şti ce să strige! Conducătorii spirituali nu ştiu ce se întâmplă şi nu înţeleg. Un alt contrast este între mulţimea care îl aclamă ca pe un împărat, pentru ca după cinci zile să strige: „Răstigneşte-L”.

Ajungând pe creasta Muntelui Măslinilor, în locul în care se deschidea panorama cetăţii, Iisus izbucneşte într-un plâns de neînţeles pentru oraşul păcii, pentru Ierusalimul care nu a acceptat adevărurile care puteau să-i aducă pacea. Uralele s-au stins ca artificiile. Bucuria s-a amestecat cu plânsul. Mulţimea s-a risipit, dezamăgită probabil de anularea încoronării. Iisus „a intrat în Ierusalim, în Templu, s-a uitat de jur-împrejur la toate lucrurile şi, pentru că era deja seara târziu, S-a dus spre Betania împreună cu cei doisprezece” (Marcu 11:11).

Semnificaţiile intrării în Ierusalim

Intrarea în Cetatea Sfântă a fost, în primul rând, o declaraţie făcută iudeilor şi întregii lumi că El, Iisus, este Cel promis, Cel trimis de Dumnezeu, Mesia. Comentatorul Peter Pett identifica în acest episod, aşa cum este relatat în Luca (19:29-44), o structură chiastică, adică o structură literară care promovează un paralelism „în oglindă” şi care, asemenea unui munte, are două pante şi un punct culminant. Chiasmul începe în Luca 19:29 şi se termină în Luca 21:36. Astfel, prima secţiune (Luca 19:29 – 40) relatează cum, după pregătirile iniţiale, Iisus intră călare pe măgăruş în Ierusalim triumfător, descoperindu-se ca împăratul mesianic al poporului Său şi al întregii omeniri. În secţiunea paralelă (Luca 21:36), apare o aluzie la întoarcerea triumfală a Împăratului în lumea noastră… În mijlocul acestui fragment chiastic se află secţiunea către care Luca doreşte să se concentreze atenţia cititorului (Luca 20:9 – 18). Sub forma parabolei viţei de vie, Iisus îşi descoperă calitatea Sa unică de Fiu al lui Dumnezeu şi rolul Său de piatră unghiulară, Cel care are autoritate supremă. În aceeaşi secţiune, Iisus demască totodată ipocrizia conducerii iudaice, adică a oponenţilor Lui, care se vor împiedica de această piatră. În esenţă, pasajul din Luca 20:9-18 enunţă încă odată adevărul că Iisus este unicul Fiu al lui Dumnezeu.

În al doilea rând, episodul oferă o perspectivă zguduitoare despre ceea ce se întâmpla în sufletul lui Iisus. El nu a fost un kamikaze programat să se jertfească la un moment dat, ci Dumnezeu-om condiţionat de iubirea pentru singura planetă răzvrătită din Univers. O iubire pură, ancestrală, părintească, de dinainte de concepţie.

În al treilea rând, episodul intrării triumfale în Ierusalim a lui Iisus oferă o imagine crudă a religiei formelor şi ritualurilor în spatele căreia se află interesele umane nesincere şi oarbe: „Învăţătorule! Ceartă-ţi ucenicii! Şi El a răspuns: „Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” (Luca 19:39-40). Lumea naturală şi natura umană! Ultimul contrast!