Unde-i frică e şi ruşine, spune un proverb românesc. Ce nu ne spune proverbul (și ce nu știu mulţi dintre noi) este că, în faldurile rușinii, se ascund o multitudine de probleme emoţionale și de relaţii defectuoase, care se propagă de la o generaţie la alta.
Una dintre cele mai rușinoase experienţe trăite de psihologul Harriet Lerner s-a petrecut în școală, când profesorii au avut nefericita idee de a organiza o „vânzare de sclavi”[1] în fiecare clasă, banii adunaţi fiind donaţi Crucii Roșii.
La licitaţia publică din prima zi, în care băieţii au fost chemaţi unul câte unul în faţa clasei și vânduţi fetelor, ea a oferit o sumă destul de substanţială – economii făcute de-a lungul câtorva luni – pentru Donny, un băiat care-i plăcea foarte mult și care a trebuit să se supună ordinelor ei toată ziua, ascuţindu-i creioanele sau cărându-i cărţile până acasă.
În ziua următoare a fost rândul fetelor să fie cumpărate, iar tot procesul s-a derulat foarte repede. Cel puţin până în momentul în care a venit rândul lui Harriet, pentru care niciun băiat nu a fost interesat să liciteze nici măcar un dolar, preţul de pornire al licitaţiei. Încurcat de situaţia creată, profesorul a încercat să micșoreze suma de pornire, întrebând dacă se găsea cineva care să ofere 50 de cenţi sau 25 de cenţi. În cele din urmă, pe când Harriet și-ar fi dorit să se ascundă în gaură de șarpe, profesorul a întrebat rugător cine oferă 10 cenţi, adăugând încurajator că se putea, la nevoie, ca un băiat să își adjudece mai mult de o singură sclavă.
Convins cumva fie de cuvintele profesorului, fie de situaţia vrednică de milă în care se găsea fata, Donny a decis să ofere 5 cenţi. A fost, fără îndoială, destul de dificil pentru mama lui Harriet s-o convingă să se întoarcă la școală după ziua aceea de coșmar, în care se simţise „urâtă, grotescă, aflată la ani-lumină distanţă de posibilitatea de a fi aleasă”[2].
De fapt, chiar dacă suntem adulţi, în miezul rușinii se află convingerea „că suntem inadecvaţi, deficienţi, inacceptabili”, că nu suntem demni de iubirea și aprecierea altora. Acesta este și motivul pentru care, în loc să vorbim despre rușine și despre ghemul de efecte negative, facem cocoloș toate lucrurile rușinoase pe care le credem despre noi înșine și le ascundem adânc, sperând că nimeni nu va reuși să le găsească.
De ce să nu pariem pe rușine
Indiferent de factorul care o declanșează, rușinea este ca un magnet care atrage, întreţine și perpetuează și alte emoţii negative. Pe lângă emoţiile tipice, precum invidia, mânia și anxietatea, rușinea poate fi însoţită și de tristeţe, depresie, epuizare și sentimentul goliciunii, punctează psihologul Mary Lamia.
Rușinea poate duce la depresie, la diminuarea stimei de sine, la gânduri negative și autocritice, la ruminare asupra eșecurilor, la distanţare de ceilalţi, prepcum și la sentimentul neajutorării sau al lipsei de valoare, explică și psihologul Samantha Stein. De asemenea, rușinea se poate asocia cu perfecţionismul, comportamentele de autovătămare și sentimentele de inutilitate.
„Rușinea nu este un bilet spre cel mai bun viitor al nostru.”
Un studiu din 2017 a arătat că femeile raportează un nivel mai ridicat de rușine (în special legată de aspectul corporal și de elemente comportamentale), dar și că sentimentele de rușine se asociază cu stima de sine redusă, ostilitate și disconfort psihologic.
Uneori, rușinea este folosită pentru a manipula și a umili, dar nu de puţine ori oamenii încearcă să motiveze și să corecteze obiceiuri indezirabile rușinându-i pe ceilalţi (poate că am crescut cu replica atât de binecunoscută „Să-ţi fie rușine!”, la care recurgeau părinţii, bunicii, profesorii sau alţi adulţi). „Rușinea nu este un bilet spre cel mai bun viitor al nostru”, avertizează Stein, subliniind ineficienţa ei în promovarea învăţării.
De altfel, studiile au demonstrat că rușinea nu promovează schimbări comportamentale pozitive, ci favorizează tăinuirea problemei și fuga de rezolvarea ei. Astfel, persoanele recent recuperate din adicţia de alcool sunt mai predispuse să recidiveze în următoarele 3-11 luni (iar recidiva este mai severă), dacă acestea se confruntă cu rușinea.
Oamenii care îi fac de rușine pe alţii simt adesea, la rândul lor, rușine, chiar dacă această emoţie este foarte bine ascunsă – atât de bine încât nici măcar ei nu o recunosc, susţine Lamia. De pildă, o persoană măcinată de rușine poate încerca să diminueze ceea ce simte (deslușit sau confuz), atacând sau denigrând o altă persoană și relocându-și astfel durerea.
Persoanele recent recuperate din adicţia de alcool sunt mai predispuse să recidiveze, dacă se confruntă cu rușinea.
Rușinea poate fi contagioasă. Este o rușine „la mâna a doua”[3], fiind rușinaţi de comportamentul, acţiunile sau chiar de înfăţișarea cuiva apropiat – elemente despre care credem că se reflectă asupra noastră. De asemenea, părinţii pot trăi rușinea eșecului sau comportamentului nepotrivit al copiilor, după cum și copiii trataţi abuziv, neglijaţi sau abandonaţi ajung să se simtă inadecvaţi sau inferiori, comportamentul toxic al adulţilor pregătind terenul pentru propagarea rușinii până la maturitate și dincolo de ea.
Relaţiile disfuncţionale, responsabile de apariţia rușinii, sunt uneori reiterate la maturitate, afirmă psihologul Katy Cook. Copiii care au crescut cu părinţi critici sau manipulatori își pot alege un partener cu aceleași atitudini sau comportament sau pot deveni adulţi care exagerează în dorinţa lor de a-și mulţumi partenerul, pentru a nu fi respinși sau blamaţi. Chiar și în cadrul unor relaţii sănătoase, ei pot fi neîncrezători sau se pot simţi ca niște impostori, convinși că nu ar fi iubiţi dacă ar fi cunoscuţi pe de-a-ntregul.
Așa cum o traumă nu constă neapărat din ceea ce ni s-a întâmplat, ci din modul în care răspundem la ce am trăit, și rușinea are de-a face mai puţin cu incidentele declanșatoare și mai mult cu interpretarea lor, subliniază Bret Lyon și Sheila Rubin, autorii unei cărţi despre rușine.
Rușinea este legată de cine credem că suntem.
Spre deosebire de vinovăţie, rușinea nu este legată neapărat de un anumit comportament, ci de cine credem că suntem, în ungherele cele mai ascunse ale fiinţei noastre, susţine Harriet Lerner.
Fie că este declanșată de o persoană, de un incident sau de inabilitatea de a ne ridica la nivelul standardelor stabilite de noi sau de alţii, rușinea ne face să ne simţim incompleţi, iar reacţia cea mai comună este aceea de a ne ascunde sau de a purta o mască. Rezultatul este că simţim și mai multă rușine, ne izolăm sau dezvoltăm dependenţe care să anestezieze ceea ce simţim.
Linda Hartling, specialistă în teoria relaţional-culturală, afirmă că folosim trei strategii relaţionale atunci când ne confruntăm cu rușinea: fugim de ceilalţi, izolându-ne, mergem spre ceilalţi, căutând să le câștigăm aprobarea și să-i mulţumim sau ne situăm împotriva celorlalţi, încercând să-i manipulăm, folosindu-ne de sentimentele lor de rușine.[4]
Cum construim rezilienţa la rușine?
Dezvoltarea rezilienţei la rușine reprezintă un antidot pentru durerea pe care o provoacă sentimentul că suntem nedemni de a fi iubiţi și de a aparţine cuiva, așadar reprezintă un pas în promovarea bunăstării noastre fizice și emoţionale.
Chiar dacă nu devenim niciodată imuni la rușine, ne putem crește nivelul de rezilienţă, învăţând cum să o depășim în mod constructiv și cum să învăţăm din experienţele rușinoase, afirmă Brené Brown, doctor în asistenţă socială, profesoară și cercetătoare în cadrul Universităţii din Houston.
După ani în care a studiat rușinea și impactul ei și după ce a intervievat sute de femei pentru a înţelege mai bine acest subiect, Brené Brown a identificat patru elemente ale rezilienţei la rușine.
Recunoașterea rușinii și identificarea factorilor declanșatori. Rușinea se resimte în plan fizic și emoţional, dar numai femeile cu un nivel crescut de rezilienţă au reușit să descrie reacţiile fizice (greaţă, uscăciunea gurii, încordarea mușchilor abdominali etc.).
Atunci când recunoaștem reacţiile fizice la rușine, putem fi mai atenţi la ceea ce se întâmplă la nivelul gândurilor și emoţiilor noastre, fiind capabili să reacţionăm în mod conștient și să redobândim mai ușor controlul. De asemenea, identificarea factorilor declanșatori ai rușinii ne oferă ocazia de a face un pas în spate și de a reflecta la ceea ce se întâmplă, în loc să reacţionăm instinctiv. În studiile sale, Brown a constatat că femeile se confruntă cel mai frecvent cu 12 factori generatori de rușine: aspectul fizic, rolul matern, familia, creșterea copiilor, banii și munca, sănătatea mintală și fizică, relaţiile sexuale, îmbătrânirea, religia, încadrarea în stereotipuri, deschiderea de a spune ce gândesc și depășirea unei traume.
Practicarea conștientizării critice. Pentru a înţelege cum funcţionează rușinea, ar trebui să ne gândim la lentila unei camere de fotografiat care mărește, spune Brown. Dacă ne este rușine, cadrul camerei este strâns, așa că tot ce vedem este problema noastră. Lărgind cadrul, începem să vedem că și alţii trec prin aceleași probleme și frământări și ne simţim mai puţin singuri. Dacă ne retragem complet, se conturează o imagine de ansamblu a modului în care experienţele personale sunt modelate de factori politici, economici și sociali. Conștiinţa critică (sau perspectiva critică) reprezintă, în opinia cercetătoarei, convingerea că devenim mai puternici atunci când remarcăm legătura dintre experienţa personală și acești factori.
Disponibilitatea de a crea legături cu ceilalţi. Dacă nu reușim să clădim poduri spre cei din jur, rămânem cantonaţi în rușine, iar secretomania alimentează mai mult rușinea. În această spirală, izolarea se adâncește. În schimb, dacă vorbim despre ceea ce trăim și apelăm la ajutorul celorlalţi (și suntem disponibili, la rândul nostru, să oferim ajutor), slăbim puterea rușinii și creștem potenţialul de a crea schimbarea.
Deschiderea de a vorbi despre rușine. A vorbi cu altcineva despre o experienţă rușinoasă poate reprezenta un exerciţiu dureros (la fel de dureros poate fi să asculţi povestea rușinoasă a cuiva), dar comunicarea și empatia reprezintă mijloace eficiente de a clădi rezilienţa. Prin însăși natura ei, rușinea ne constrânge să o ascundem, dar faptul că nu vorbim despre ea nu face decât să o ajute să supravieţuiască.
Citește și: Rușinea și capcanele ei
Vorbind despre modul în care rușinea, tăcerea și secretul se potenţează reciproc, Harriet Lerner folosește exemplul rușinii de a îmbătrâni, pe care femeile o resimt cel mai acut. Umilite multă vreme pentru un proces căruia nu i se poate sustrage nimeni, cel al îmbătrânirii, femeile au învăţat să mintă sau să-și ascundă vârsta. Dar a păstra tăcerea în privinţa vârstei noastre înseamnă, de fapt, să admitem că acesta este un subiect rușinos. În ceea ce o privește, Lerner consideră că vârsta ei este doar o informaţie care ajută oamenii să o localizeze mai bine în timp și nu ezită să o dezvăluie ori de câte ori are ocazia. Nu se rușinează de vârsta ei, exact așa cum nu este jenată de ocupaţia ori de statutul ei marital, și spune că unul dintre scopurile ei este tocmai acela de a ajunge tot mai bătrână. În fond, de îndeplinirea acestui scop depinde realizarea celorlalte obiective.[5]
Rușinea rămâne o emoţie chinuitoare, care afectează modul în care gândim, ne simţim și acţionăm, așadar orice schimbare minoră poate construi rezilienţa, antrenând schimbări de o anvergură mai mare. Iar dacă nu știm de unde să începem, poate ar trebui să privim spre rușinea celorlalţi (chiar dacă prima reacţie este să ne ferim privirea), ascultând, empatizând, acceptând. Și aducând astfel primele raze de lumină în păienjenișul întunecat al rușinii care ne face să alergăm prin viaţă cu frâna de mână trasă.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
