Umbrele care luminează – Cum a fost cunoscut Christos înainte de întrupare

424

Patimile şi învierea lui Iisus Christos sau Paştele creştin se individualizează cu uşurinţă în tabloul aglomerat al credinţelor şi ideilor religioase universale. În niciun alt sistem religios nu se regăseşte ideea sacrificării unei persoane divine ca intermediar unic şi suficient prin care Dumnezeu se apropie de om şi omul se apropie de Dumnezeu.

Patimile şi învierea lui Iisus Christos sau Paştele creştin se individualizează cu uşurinţă în tabloul aglomerat al credinţelor şi ideilor religioase universale. În niciun alt sistem religios nu se regăseşte ideea sacrificării unei persoane divine ca intermediar unic şi suficient prin care Dumnezeu se apropie de om şi omul se apropie de Dumnezeu.

Între multiplele faţete ale unicităţii lui Christos un loc special îl ocupă anticiparea profetică şi tipologică a Persoanei şi lucrării Sale. Numeroase sisteme de credinţă se întemeiază pe relatarea şi interpretarea unor „mituri” plasate în afara timpului determinat. Creştinismul se naşte în împrejurări perfect determinabile din punct de vedere spaţial şi temporal. Dacă multe concepţii religioase se concentrează asupra unui trecut ipotetic, înainte de care nu se poate distinge nimic, credinţa creştină se înalţă pe temelia unei vieţi care, înainte de a se derula istoric, a fost intens anticipată, atât profetic, cât şi tipologic. Anticiparea profetică se referă la precizarea prin intermediul unor profeţi a unor detalii din viaţa şi activitatea mesianică a lui Iisus, anterior concretizării lor istorice. Tipologia, ca domeniu al teologiei biblice, se referă la prefigurarea unor aspecte nou-testamentare prin intermediul persoanelor, evenimentelor sau instituţiilor din Vechiul Testament[2] .

O viaţă ca la Carte

Anticiparea profetică lui Iisus Christos este unică prin profunda ei specificitate. Buda, Confucius şi Mahomed s-au remarcat ca lideri şi învăţători pentru timpul şi cultura lor şi, dintr-un anumit punct de vedere, au fost anticipabili, însă de o manieră mai degrabă generală decât particulară. Apariţia lor a corespuns unor aşteptări cu valabilitate universală şi permanentă, conform cărora omenirea se poate aştepta oricând la ridicarea (încă) unui mare lider religios. Însă, în cazul niciunuia dintre ei, importanţa rolului pe care urma să-l aibă nu a fost sesizată de când era în scutece, cum s-a întâmplat în cazul lui Iisus Christos. La naşterea lui Buda nu s-a prezentat niciun mag cu aur, smirnă sau tămâie; pe Confucius nu l-a luat nimeni în braţe la vârsta de opt zile bucuros că a văzut „mântuirea” lui Dumnezeu (Luca 2:30); Mahomed nu a avut un „înainte-mergător” cum a fost, pentru Iisus, Ioan Botezătorul care I-a anunţat venirea şi L-a prezentat ca „Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, înainte ca El să fi rostit prima Sa cuvântare publică. Dacă în cazul lui Buda, Confucius sau Mahomed, istoria lor a fost cunoscută doar pe măsură ce s-a scris, istoria lui Iisus Christos a fost scrisă înainte de a se întâmpla, iar această realitate este surprinsă în cuvintele apostolului Petru: „El a fost ales înainte de întemeierea lumii, dar a fost arătat la sfârşitul vremurilor, pentru voi”. (1 Petru 1:20)

Particularitatea anticipării lui Iisus Christos se naşte, fără îndoială, din revelaţia pe care Dumnezeu a oferit-o cu mult timp înainte de întruparea Mântuitorului. Această revelaţie, reunită în cărţile Vechiului Testament, a avut scopul precis de a stârni aşteptarea şi dorinţa după Mesia, de a-I pregăti calea, de a-I vesti venirea şi lucrarea în amănunte cu neputinţă de ignorat. Prin revelaţiile date profeţilor şi autorilor vetero-testamentari au fost dezvăluite, cu multe secole înainte, amănunte precum locul unde se va naşte Mesia (Mica 5:2), timpul naşterii Sale (Daniel, capitolele 8 şi 9), naşterea dintr-o fecioară (Isaia 7:14), aspecte privitoare la activitatea Lui şi, mai cu seamă, o abundenţă de detalii uluitor de exacte cu privire la moartea Lui – trădarea, împărţirea hainelor prin sorţi, străpungerea mâinilor şi picioarelor, oferirea oţetului, faptul că niciun os nu I-a fost zdrobit[3] .

Umbra Celui nenăscut

Pe lângă detaliile anunţate prin intermediul profeţiilor, Vechiul Testament conţine o întreagă serie de „umbre” sau „tipuri” ale lui Christos care slujesc la aprofundarea semnificaţiilor Persoanei şi lucrării Sale.

Iosif, fiul patriarhului Iacov, vândut ca rob de fraţii săi, a recunoscut în cele din urmă că tot ce i s-a întâmplat făcea parte din planul lui Dumnezeu: „Chiar dacă voi aţi intenţionat să-mi faceţi rău, Dumnezeu a schimbat răul în bine pentru a susţine viaţa unui popor numeros, aşa cum face astăzi” (Geneza 50:20). Semnificaţia acceptată, prin credinţă, de Iosif, se actualizează şi se amplifică dramatic în cazul lui Christos prin întrebarea marelui preot Caiafa: „Nu vă daţi seama că este mai de folos pentru voi să moară un singur om pentru popor şi să nu piară întregul neam?!” (Ioan 11:50)

Exodul poporului evreu din Egipt este o prefigurare a eliberării din păcat aduse de Christos. Exodul vechi-testamentar începe cu patruzeci de ani petrecuţi în pustie şi, similar, lucrarea de mântuire, a lui Christos, a început cu un post de patruzeci de zile (tot în pustie).

Urmașul lui Moise, Iosua, L-a prefigurat pe Christos atât prin numele său („Iosua” şi „Iisus” sunt nume ebraice provenite din aceeaşi rădăcină), cât şi prin faptele sale. Dacă rolul lui Iosua a fost să conducă poporul evreu în Canaan, rolul lui Iisus este să conducă biserica Sa în Canaanul ceresc (metaforă prin care este desemnată Împărăţia lui Dumnezeu).

Există similitudini remarcabile între faptele profetului Elisei şi activitatea lui Christos. Amândoi şi-au început lucrarea la râul Iordan. Există o corespondenţă incontestabilă între antemergătorii celor doi, Elisei fiind precedat de profetul Ilie, iar Iisus fiind anunţat de Ioan Botezătorul (despre care s-a spus că este un al doilea Ilie). Şi, dacă lui Elisei îi sunt atribuite cele mai multe minuni între profeţii din Vechiul Testament, este cert că, în Noul Testament, Iisus este Cel care săvârşeşte cele mai multe miracole. Şederea profetului Iona în pântecele unui animal marin, timp de trei zile, a fost o prefigurare a celor trei zile în care Domnul Christos a stat în mormânt (Matei 12:40). Tipologia este foarte amplu dezvoltată de Biblie: „Abel, Adam, David, Ilie, Enoh, Isaac, Iosua, Melhisedec şi Moise prefigurează în diverse moduri Persoana, viaţa, patimile şi învierea lui Iisus”[4] , scria autorea creştină Catherine Brown Tkacz.

Corespondenţa dintre tip şi antitip (împlinirea tipului) poate căpăta şi valenţe antitetice. În Epistola către Romani (5:14), Adam este numit un „arhetip” (typos în lb. greacă) al lui Christos, fără îndoială în sens antitetic: dacă prin Adam a intrat, în lume, păcatul şi moartea, prin al doilea Adam (Christos) a venit „un act drept care îi achită pe toţi oamenii şi le dă viaţă” (Romani 5:18). Un element constant în toate aceste tipologii şi, prin urmare, o caracteristică a tipologiei biblice este faptul că întotdeauna antitipul este superior tipului. Dacă tipul a fost un om sau un eveniment, antitipul 3 Zaharia 11:3, compară cu Matei 27:7-10; Psalmul 22:18, compară cu Matei 27:35; Psalmul 22:16; Psalmul 69:21, compară cu Matei 27:48; Psalmul 34:20, compară cu Ioan 19:36 reprezentat de Christos şi activitatea Lui a fost absolut.

Una dintre tipologiile cele mai profunde şi mai bogate în sensuri ale Scripturilor stabileşte o corespondenţă între Sanctuarul poporul evreu, construit după eliberarea din sclavia egipteană, şi Domnul Iisus Christos. Începând cu scopul construcţiei se observă o comparaţie de substanţă: „Să-Mi facă un Lăcaş şi Eu voi locui în mijlocul lor”, a zis Dumnezeu (Exod 25:8). Cuvintele ne trimit cu gândul la ceea ce scria evanghelistul Ioan despre Întrupare: „Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1:14). Atât Sanctuarul, cât şi Iisus Christos au fost modalităţi prin care Dumnezeu a locuit chiar în mijlocul nostru. Această tipologie este consolidată terminologic într-o manieră foarte grăitoare. Sanctuarul a fost numit „cortul întâlnirii”. Expresia „a locuit printre noi” (folosită de Ioan) este traducerea termenului grecesc skenoo, care, literal, înseamnă „a-şi întinde cortul”. Prin întrupare, Fiul divin Şi-a întins cortul printre oameni.

Intrând apoi în Sanctuarul mozaic (sau Templul lui Solomon), aproape că nu există colţ care să nu stabilească trainice conexiuni cu Christos. În curte, Christos este reprezentat prin mielul de jertfă, dar şi de preotul care oficiază. În prima încăpere a Sanctuarului, numită Sfânta, El este Pâinea vieţii şi Lumina din sfeşnic. De asemenea, meritele Sale sunt simbolizate de fumul de tămâie care se ridică de pe altarul de aur pentru tămâiere. Conform Epistolei către Evrei (10:20), perdeaua care separă în interior cele două încăperi, respectiv Sfânta şi Sfânta Sfintelor, este un simbol al trupului Său. În interiorul Sfintei Sfintelor era chivotul care conţinea cele zece porunci, deasupra căruia se afla Şechina sau manifestarea fizică a prezenţei lui Dumnezeu (slava Sa) în mijlocul poporului Său. Christos este Emanuel, adică „Dumnezeu cu noi” (Matei 1:23). Chivotul era o ladă din lemn de salcâm poleit cu aur curat, care simboliza cele două naturi, umană şi divină, ale lui Christos. El conţinea Legea despre care psalmistul spune, într-o referire profetică indubitabilă la Christos, că se află „în adâncul inimii”.

O jertfă mai bună

Teologul Roy Gane identifica cinci tipuri de sacrificii care puteau fi aduse la Sanctuar, instituite de Dumnezeu Însuşi (şi notate în cartea Leviticul, capitolele 1-7): arderea de tot, jertfa de mâncare, jertfa de mulţumire, jertfa de ispăşire şi jertfa pentru vină. Gane încearcă să înţeleagă de ce nu a fost suficient un singur tip de jertfă, de ce a cerut Dumnezeu jertfe diferite. Concluzia sa este că sacrificiul lui Christos este atât de amplu şi de profund încât nu putea să fie simbolizat printr-un singur tip de jertfă. Cele cinci tipuri de jertfe sunt asemănătoare cu feţele unui diamant, fiecare aducând o contribuţie proprie la strălucirea lui. „Măreţia multilaterală a sacrificiului lui Christos explică de ce erau diferite feluri de jertfe de animale la sanctuarul israelit. (…) Dar nici un fel de jertfă animală nu putea exprima nici măcar aspectele de bază realizate Christos. (…) Diferenţele dintre jertfele israelite subliniau aspecte variate ale sacrificiului lui Christos”[4] .

Gane notează că diferenţele cele mai importante între jertfe apăreau în legătură cu felul în care erau folosite carnea şi sângele animalului jertfit. Cine primea carnea? Unde era aplicat sângele?

În cazul arderii de tot, toată carnea era consacrată lui Dumnezeu, fiind arsă în întregime pe altar. Nimeni nu avea voie să mănânce din ea. Lucrul acesta arăta că sacrificiul lui Christos în favoarea noastră a fost complet.

Particularitatea jertfei de mâncare era că nu implica sânge, fiind o jertfă din cereale. Astfel erau simbolizate beneficiile oferite prin puterea dătătoare de viaţă a lui Cristos

Cel ce aducea o jertfă de mulţumire avea dreptul să mănânce o parte din ea, lucrul acesta prefigurând binecuvântările primite prin sacrificiul lui Cristos de aceia care îl acceptă în dreptul lor.

În cazul jertfei de ispăşire, sângele era aplicat pe coarnele altarului din curte sau ale altarului tămâierii, subliniindu-se proeminenţa sângelui ca preţ de răscumpărare pentru cei păcătoşi.

Interesant este că în cazul unei jertfe pentru vină sângele nu era aplicat pe coarnele, ci pe laturile altarului. Sângele nu mai avea același rol proeminent, poate tocmai pentru că acest tip de sacrificiu era precedat întotdeauna de o despăgubire concretă adusă celui păgubit/înșelat (Dumnezeu sau omului). Faptul acesta dovedeşte că păcatul creează datorii care nu pot fi acoperite decât de sacrificiul lui Christos, chiar şi atunci când cei care au păcătuit încearcă să îndrepte cum pot mai bine răul făcut.

În cuvintele lui Roy Gane, „numai privind la toate jertfele obţinem o imagine echilibrată a sacrificiului lui Christos. Biblia clarifică faptul că sacrificiul lui Christos este un preţ plătit pentru păcatele comise de noi şi în acelaşi timp ne transformă vieţile prin puterea Lui. Ambele beneficii sunt esenţiale pentru mântuirea noastră. A neglija pe una sau cealaltă este ca şi cum ai pierde o roată de la bicicletă. Nu se poate ajunge prea departe pe un astfel de monocicletă dezechilibrată”[5] . Tipologia jertfelor rânduite de Dumnezeu şi scrise de Moise în Leviticul le oferă o explicaţie celor care se întreabă de ce au fost atât de multe tipuri pentru un singur antitip, de ce au existat atât de multe „umbre” pentru o singură Persoană. Cel mai elocvent limbaj rămâne fără putere când trebuie să descrie realizările Sale. Cele mai puternice simboluri sunt incapabile să transmită în întregime forţa irezistibilă a iubirii Lui şi măreţia inepuizabilă a sacrificiului Său. Bogăţia de semnificaţii a Persoanei şi activităţii lui Iisus Christos este atât de profundă şi unică încât Dumnezeu a avut nevoie de o serie de simboluri, tipuri şi umbre ca să ofere o perspectivă cuprinzătoare asupra Sa.

Mai este nevoie de „umbre”?

Mai au vreun rost „umbrele” Vechiului Testament din moment ce avem acces la Lumină? Se mai justifică un studiu al simbolurilor dacă am cunoscut deja realitatea? Ne mai folosesc la ceva tipurile dacă avem antitipul? Nu sunt întrebări retorice. Aprofundarea problemelor cu care se confruntă creştinismul actual arată că discuţia rămâne de maximă actualitate.

„Aceste lucruri li s-au întâmplat lor pentru a ne servi nouă drept exemple şi au fost scrise pentru a ne avertiza pe noi, cei peste care urmau să vină sfârşiturile veacurilor” scria apostolul Pavel (1 Corinteni 10:11). Un occident secularizat şi post-creştin demonstrează că poate fi la fel de dificil sau chiar mai dificil să crezi în Christos la două mii de ani după El, decât cu două mii de ani înainte de El. Din această perspectivă, „umbrele” tipologice pot constitui pentru căutătorul adevărului spiritual ceea ce reprezintă descoperirile arheologice pentru istoric: o confirmare a realităţilor pe care se întemeiază credinţa, o încurajare de a păstra „într-adevăr cu fermitate încrederea şi lauda care aparţin nădejdii” (Evrei 3:6).

Umbrele sunt o consecinţă a realităţii şi presupun cu necesitate existenţa unui lucru sau a unei persoane ca determinant, chiar și atunci când, paradoxal, umbrele preced istoric determinantul, ca în cazul profeţiilor lui Iisus. Iar când „umbrele profetice” au diversitatea şi claritatea celor din tipologia vetero-testamentară, privitorilor captivaţi de potenţialul realităţii pe care ele o prefigurează, nu le rămâne decât provocarea cunoaşterii lui Christos, în sensul cuvintelor inspirate ale apostolului: „(…) să puteţi înţelege, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Christos, să cunoaşteţi dragostea lui Christos, care întrece orice cunoaştere, ca astfel să fiţi umpluţi de toată plinătatea lui Dumnezeu”. (Efeseni 3:18-19)


[1] Richard Davidson, Typology in the Old and New Testament, Ph D Dissertation, p. 419
[2] Zaharia 11:3, compară cu Matei 27:7-10; Psalmul 22:18, compară cu Matei 27:35; Psalmul 22:16; Psalmul 69:21, compară cu Matei 27:48; Psalmul 34:20, compară cu Ioan 19:36
[3] Catherine Brown Tkacz, Typology Today, p. 5
[4] Roy Gane, Chemarea Altarului, ediţia a-II-a, Arad, Majesty Press, 2006, p.8, 59
[5] Roy Gane, Op. cit., p.60