Cum reacţionezi când ești jignit?

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău” (Matei 18:15).

Angela Brown se chinuie să se ridice din pat. O doare tot corpul, iar faţa îi este acoperită de vânătăi. Aseară, soţul ei, Corey, a bătut-o din nou, într-un acces de furie. Privindu-se în oglindă, încearcă să acopere cu machiajul vânătăile și umflăturile. Își piaptănă părul într-o parte pentru a acoperi un ochi învineţit ca să păstreze aparenţele la locul de muncă.

Joe este furios. Richard, colegul său de muncă, a prezentat o propunere consiliului director al companiei în care lucrează amândoi și, pe lângă apreciere, a primit și o creștere de salariu. Joe este supărat pentru că ideea propunerii era a lui și i-o împărtășise lui Richard în timpul unei conversaţii amicale. Joe își petrece ziua planificând cum să se răzbune pe colegul de muncă pentru trădarea sa.

Gladys primește un apel telefonic anonim. Soţul ei, Randy, o înșală cu secretara lui. Când Randy ajunge acasă de la serviciu, îl înfruntă. Este o experienţă traumatizantă pentru căsnicia lor. După multe săptămâni de terapie și numeroase discuţii, sunt capabili să depășească criza. Deși a fost foarte dureros, ambii recunosc că experienţa a ajutat la întărirea căsniciei lor.

Să analizăm aceste reacţii în faţa ofensei. Angela se supune violenţei, acoperind-o cu cosmeticele tăcerii și ascunderii, care hrănesc și perpetuează situaţia. Joe acţionează agresiv, pe principiul „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Gladys se confruntă cu curaj cu criza ei dureroasă pentru a-și salva căsnicia. Acestea sunt trei răspunsuri tipice la rănire: atitudinea pasivă, reacţia agresivă și conduita prosocială a negocierii și reconcilierii.

Începând cu 1992, împreună cu un grup de colegi de la Universidad Adventista del Plata (UAP), Argentina, am investigat modul în care oamenii reacţionează atunci când sunt jigniţi, tulburările pe care le provoacă fricţiunea și modalităţile de a depăși disputele.[1] Cercetările noastre au scos la iveală opt atitudini caracteristice. Atitudinile sunt forme distincte de comportament care reflectă stări emoţionale, gânduri și voinţă. Aceste opt atitudini/reacţii pot fi definite după cum urmează:

1. Supunere: acceptarea pasivă a insultei, subordonarea în faţa criticii sau a atitudinii mustrătoare a ofensatorului, inventarea de justificări umilitoare sau autodescalificante – de exemplu: „merit asta” sau „este vina mea”;
2. Negare: excluderea conștientă din memorie a ideilor sau sentimentelor asociate cu răul suferit; efortul de a „uita problema”;
3. Reacţie ostilă: predispoziţia de a reacţiona imediat cu violenţă, atacând agresorul cu același tip de ofensă; o atitudine primară care poate ajuta subiectul să scape de resentimente, dar va agrava probabil conflictul cu persoana care a avut acea ieșire emoţională;
4. Răzbunare: principiul „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Căutarea și planificarea intenţionată a răzbunării, încercarea de a-i aplica ofensatorului o pedeapsă similară sau mai dureroasă decât rana suferită. Este, de asemenea, diferită de atitudinea anterioară prin faptul că reacţia nu este imediată – poate trece mult timp până să aibă loc represaliile;
5. Resentiment: tendinţa de a păstra sentimente de furie și ură, cu rememorarea frecventă a rănilor suferite, cu menţinerea animozităţii faţă de cel vinovat, fără a acţiona efectiv răzbunător, ca în reacţia anterioară;
6. Explicaţie: înfruntarea făptuitorului în căutarea unei explicaţii, a unei justificări sau a unui motiv pentru acţiunile sale, cu scopul depășirii discordiei prin dialog, pentru a „lămuri lucrurile”;
7. Iertare: și această atitudine se concentrează pe comunicare, dar trece mai departe și ajunge la înţelegerea celuilalt, având ca rezultat limpezirea cauzelor controversei; cel ofensat închide ușa acţiunilor ostile, răzbunării sau ranchiunei;
8. Reconciliere: depășirea dezacordului printr-un dialog marcat de o dispoziţie iertătoare, la fel ca în cazul celor două atitudini anterioare, dar cu intenţia de a reînnoda relaţia afectivă cu ofensatorul.

Când am analizat statistic sute de studii folosind un test realizat pentru a măsura aceste atitudini (Chestionarul Atitudinilor în Situaţii Ofensatoare – ASOQ[2]) la persoane de diferite vârste, sexe, statute de stare civilă, convingeri și origini, am descoperit că aceste forme specifice de reacţie se încadrau în trei modele de bază.

Trei tipuri generale de comportament

Cu alte cuvinte, atunci când suntem victimele unui afront, răspundem prin trei modele generale de comportament, așa cum s-a întâmplat cu Angela, Joe și Gladys. Primul model include reacţiile de supunere și negare, care pot fi interpretate ca o tendinţă de a interioriza impulsurile ostile, reprimându-le sau negându-le. Este cazul celui care „înghite” sau își reprimă emoţiile, arătând o înfăţișare calmă, „o faţă curajoasă”.

Când suntem victimele unui afront, răspundem prin trei modele generale de comportament.

Al doilea model de răspuns corespunde reacţiilor ostile, răzbunării și resentimentelor. Spre deosebire de tendinţa de supunere, această tendinţă implică agresivitate, obţinerea certitudinii că ofensatorii sunt la rândul lor răniţi. Acest model implică „răbufniri” și supărări care alimentează furia până când aceasta poate fi eliberată.

A treia formă de răspuns canalizează emoţiile prin dialog și negociere. Acest model include ultimele trei reacţii dintre cele opt enumerate anterior – explicaţie, iertare și reconciliere. Modelul constă în încercarea de a depăși conflictele, de a păstra relaţii interpersonale bune și de a gestiona problema prin comunicare, așa cum a făcut-o Gladys. 

Concluziile analizei

Mai multe cercetări știinţifice raportează că atât reprimarea sau negarea agresiunii (primul model de răspuns), cât și exteriorizarea violentă a emoţiei ostile (al doilea model de răspuns) pot fi asociate cu tulburări grave ale sănătăţii fizice și psihice. Prin urmare, se poate deduce că dialogul, iertarea și reconcilierea ar fi legate de o sănătate mai bună. Într-o cercetare efectuată pe un eșantion de adulţi tineri normali (n=126), s-a constatat că cei care declarau că au mai multe simptome psihosomatice au prezentat scoruri mai mari pe scalele răzbunării și resentimentelor; prin contrast, cei cu scoruri mai mari la iertare sau reconciliere prezentau o corelaţie negativă cu simptomele „nevrotice”.[3]

O altă cercetare, a lui A. Barchi (1999), a comparat pacienţii care au încercat să se sinucidă cu un grup de control. Barchi a descoperit că grupul sinucigaș a obţinut un scor semnificativ mai mare pe cele trei scale asociate cu agresivitatea. Aceleași rezultate au fost obţinute într-un studiu pe pacienţi dializaţi pentru insuficienţă renală cronică.[4]

Literatura de specialitate dezvăluie că persoanele care nu își exprimă niciodată emoţiile, ci le îngroapă adânc în interior sunt cele mai susceptibile la cancer. Pe de altă parte, eliberarea furiei într-un mod exploziv, cu emoţie violentă, poate provoca infarct sau alte simptome cardiovasculare.

În literatura de specialitate „personalitatea de tip A” a fost definită ca reprezentând indivizi reactivi, emfatici, care erup ușor atunci când sunt provocaţi. Printre aceste persoane sunt frecvente atacurile de cord, accidentele vasculare cerebrale sau diverse tipuri de tulburări cardiace. Această concluzie nu prezice neapărat ce se va întâmpla cu o anumită persoană; arată doar o corelaţie între tendinţa către reacţii agresive și predispoziţia spre aceste boli.

Investigând această corelaţie, am administrat ASOQ la peste 50 de pacienţi care sufereau de diferite tipuri de cancer și la 50 de pacienţi care sufereau de diverse boli cardiovasculare, de ambele sexe. Rezultatele au fost compatibile cu ceea ce se afirmă în literatura de specialitate; diferenţele au fost importante în cazul a trei factori, în special în cazul „răspunsurilor pasive”, unde prezenţa atitudinilor de supunere s-a dovedit semnificativă la pacienţii cu cancer. De asemenea, dacă primul grup era adesea în faza de negare, pacienţii cardiaci erau mai ostili și mai ranchiunoși (atitudini și mai intense în domeniul relaţiei lor cu Dumnezeu, de parcă l-ar fi acuzat pe El pentru suferinţa și boala lor).[5]

În sfârșit, un alt studiu foarte interesant[6], efectuat pe un eșantion de 863 de persoane din cinci ţări de pe continentele americane și de diferite orientări religioase, a constatat că cei care au recunoscut că au credinţe și practici religioase curente, în contrast cu cei care nu au avut, au obţinut scoruri foarte diferite la toate tipurile de atitudini în faţa ofensei. Cele mai notabile diferenţe au apărut în dreptul răspunsurilor agresive. Cei care nu erau religioși au avut scoruri mai mari la răzbunare, resentimente și ostilitate, în timp ce credincioșii au arătat o dispoziţie mai mare pentru supunere și negare, precum și pentru dialog, iertare și reconciliere. 

Perspectiva biblică

Biblia ne surprinde întotdeauna cu conceptele ei uimitoare și revelatoare. Rezultatele cercetărilor pe care le-am prezentat anterior susţin ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre relaţiile umane. În Predica de pe Munte, Iisus S-a declarat categoric împotriva insultei și a agresiunii, considerându-le condamnabile. Cel care jignește un „frate” trebuie să se înfăţișeze nu doar înaintea unui judecător simplu, ci în faţa Cuiva mai mare, iar sentinţa este de asemenea severă: ofensatorul va fi în pericol de a fi aruncat în focul iadului (Matei 5:22).

Agresivitatea îl consumă pe cel care o dezvoltă și de aceea este imperativ să o rezolvi rapid prin împăcarea cu victima.

Pentru a sublinia urgenţa și obligaţia de a reface o relaţie deteriorată, Biblia declară că trebuie să acordăm prioritate acestei îndatoriri faţă de îndeplinirea obligaţiilor religioase, cum ar fi aducerea unei jertfe la altar (Matei 5:23,24). Legea sugerează că, dacă cineva nu obţine împăcarea, trebuie să încerce să ajungă la o înţelegere cu adversarul, ca să nu se ajungă în faţa unui judecător (Matei 5:25,26). Formula de rezolvare a conflictului este „reconcilierea”; sau, dacă intervine un terţ, „medierea”.

Dar ce se poate face dacă agresorul nu își îndeplinește datoria de a lua iniţiativa și de a rezolva conflictul sau dacă poate nu este conștient de existenţa ofensei? Și această situaţie este prevăzută în Biblie. În Matei 18, Iisus reia subiectul, îndrumând victima: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l” (Matei 18:15). Responsabilitatea soluţionării litigiului este acum transferată celui nedreptăţit. Citind împreună textele din Matei 5 și 18, înţelegem că mai întâi agresorul este responsabil de rezolvarea problemei, dar, dacă după o perioadă rezonabilă de timp acesta nu acţionează, atunci victima trebuie să ia iniţiativa pentru a se ajunge la un acord. Pentru ca acest lucru să se întâmple, se recomandă o serie de pași (Matei 18:16,17).

Cercetările noastre arată că cei care au o convingere religioasă tind să rezolve disputele personale prin dialog privat, așa cum a recomandat Hristos. Cu toate acestea, un procent mare de oameni preferă să uite ce s-a întâmplat, dând deoparte diferenţele și mergând mai departe de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată, cu convingerea că aceasta este cea mai bună soluţie. Dar tăcerea uneori poate să adâncească durerea și să îngroașe zidurile de separare. În schimb, dialogul ne ajută să calmăm emoţiile turbulente, să obţinem armonie și să salvăm relaţiile. Pentru a atinge aceste obiective, dialogul ar trebui să aibă loc în condiţii adecvate, atunci când furia s-a atenuat și reconcilierea este capabilă să învingă neînţelegerile pentru a salva prietenia. Menţinerea unei reţele de relaţii de prietenie cu cei din jur favorizează o bună sănătate mintală, ajutând la menţinerea stării de bine și a bucuriei de a trăi.

Din acest motiv, este bine să ne amintim de îndemnul lui Pavel: „Dacă este cu putinţă, întru cât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Romani 12:18).

Mario Pereyra face un sumar al cercetărilor echipei academice din care a făcut parte și oferă o excelentă radiografie a reacţiilor pe care le avem în faţa jignirilor, cu toate riscurile și beneficiile lor pentru sănătatea noastră fizică, psihică și spirituală.

Te-ar putea interesa și: Iertarea care ne vindecă