Între oameni și cărţi

Întâlnirile cu oameni și cărţi au creionat spaţiul unei creșteri uneori inegale, alteori (ne)satisfăcătoare, între omul care sunt și cel care aș vrea să fiu.

La aniversarea a 35 de ani m-am întrebat pentru prima dată ce i-aș spune și (mai ales) ce mi-ar spune versiunea mea mai tânără cu (mai bine de) un deceniu și jumătate.

Eram pierdută într-o librărie de poveste, în orașul studenţiei mele, și mă lăsam furată din când în când de imaginea ninsorii dezlănţuite, pe care un întreg perete de sticlă o lăsa la vedere. Era ușor să mă întorc în timp, dar mai anevoios să leg un dialog între trecut și prezent. Ce-ar fi spus fata de 18 ani despre ceea ce devenisem, ce mi-ar fi reproșat în legătură cu speranţele investite în mine?

Ce-ar fi spus fata de 18 ani despre ceea ce devenisem, ce mi-ar fi reproșat în legătură cu speranţele investite în mine?

Scriitorul Julien Green mărturisea că regretă, ori de câte ori citește un jurnal scris în alte vremuri, economia cu care autorul împărtășește detalii despre decorul vieţii cotidiene. Același regret, dar cu mult mai dens, mă încearcă ori de câte ori îmi amintesc că n-am ţinut în mod regulat un jurnal în care să fi notat, dincolo de experienţele memorabile, detalii despre tot ce am trăit, am gândit, am simţit în zilele obișnuite.

Dacă aș ţine în mâini un astfel de jurnal-oglindă, poate aș înţelege mai bine unde, cum și (de) ce am devenit de-a lungul timpului. Pentru că am convingerea că ceea ce m-a schimbat nu au fost neapărat evenimentele notabile, cât ceea ce ţine de registrul detaliului: gesturi, cuvinte, tăceri, întâlniri, curiozităţi.

Din curiozitatea de a descifra chiotul mut al semnelor leneș înșiruite pe albul hârtiei s-a născut și pasiunea mea pentru cuvinte.

E posibil ca memoria să îmi joace feste, dar am impresia că știu exact seara în care a început totul. Nu aveam încă patru ani și jumătate, dar exasperasem deja familia, vecinii, copiii de pe uliţă și pe oricine ar fi putut să îmi citească o poveste, două, nouă, din cărţile pe care le purtam după mine. În seara aceea, o seară obișnuită în casa bunicilor de la oraș, după ce întrebasem a zecea oară ce scrie în ziarul pe care bunicul ar fi vrut să-l răsfoiască în liniște, s-a decis demararea, în regim de urgenţă, a procesului de învăţare a alfabetului.

Metodele de predare ale bunicului au fost, după câte îmi amintesc, neobișnuite și inflexibile, iar modul în care am învăţat să scriu rămâne pentru totdeauna un mister, dat fiind că etapa scrierii bastonașelor, ovalelor și chiar a literelor disparate a fost eliminată fără milă. A meritat însă tot efortul: lumea în care trăiam și-a lărgit miraculos graniţele, iar eu am început s-o străbat cu entuziasm, folosind un vehicul sigur și fascinant deopotrivă: o carte nouă.

Pentru o vreme m-am mutat cu totul în lumea aceasta ireal de frumoasă, locuind, respirând și visând aici. Printre personaje stranii și familiare totodată, cărora am început să le trăiesc bucuriile și tristeţile. Îmi dădea frisoane noul chip al lui Fantine, deposedat de dinţi și de păr, un sacrificiu cerut de dragostea ei de mamă și de lăcomia devoratoare a soţilor Thénardier.

Nu aveam de unde să știu atunci că sunt unul dintre copiii-orhidee, care nu înfloresc oricum și oriunde.

Simţeam așchiile frigului care o străpungeau pe Fetiţa cu chibriturile, în timp ce dârdâia cu ochii pironiţi la ferestrele luminate a sărbătoare; empatizam cu neștiinţa bietului Tom Canty, devenit peste noapte prinţ de Wales, unul care spărgea nucile cu Marele Sigiliu. Mă entuziasma fiecare etapă din drumul spre succes al lui Huţu, poreclit „Budulea Taichii“, fiul cimpoierului din Cocorăști.

Simţeam gustul amar al copeicilor pentru care trudea Aleoșa Peșkov și parcurgeam împreună cu el mirarea că Dumnezeul bunicului său, care nu iubea pe nimeni și pedepsea pe toţi, era atât de diferit de Dumnezeul bunicii lui, Cel căruia I se supuneau de bunăvoie oamenii, animalele, ba chiar și ierburile.

Mai târziu, buna mea profesoară de română din gimnaziu avea să încerce să pună ordine în obiceiul meu de a citi neselectiv, compulsiv chiar, învăţându-mă că cititul nu e un scop în sine, ci un mijloc de a crește, de a (te) înţelege, de a trăi ceea ce altfel ţi-ar fi inaccesibil. De altfel, întâlnirea cu cărţile a reprezentat cel mai bun multiplicator al experienţelor pe care le putea avea un copil crescut în lumea (destul de) aspră a satului, o substanţă de contrast faţă de mohoreala Epocii de aur, dar și faţă de regimul cazon al școlii.

Nu aveam de unde să știu atunci că sunt unul dintre copiii-orhidee, care nu înfloresc oricum și oriunde, dezvoltarea lor depinzând excesiv de mediu. Simţeam însă nedeslușit că mediul școlar, cu austeritatea lui și cu notele de violenţă verbală și fizică, mă irosește, mă fragmentează în bucăţi pe care n-o să le pot pune cu ușurinţă la loc mai târziu.

Iar, dacă acest mod de educaţie trebuie să fi avut un cuvânt greu de spus în tot ce (nu) am devenit peste timp, nu e mai puţin adevărat că dascălii, prea puţin numeroși, cu minţi și inimi scânteietoare nu doar m-au ajutat să răzbesc printre stihiile vieţii de elev, dar au sădit în mine dorinţa de zbor, cu restul de aripi rămase neretezate.

Întâlnirile cu oamenii au reprezentat cealaltă vâslă a dezvoltării mele, una pe care am mânuit-o destul de stângaci, fiindcă interesul pentru cărţi m-a dus deseori în extrema pierderii aderenţei la realitate.

Anii de facultate m-au purtat aproape de categoriile cele mai vulnerabile de oameni, de cei defavorizaţi și veșnic perdanţi în jocul cu viaţa. Un exerciţiu de care aveam nevoie, deși adevărul este că empatia (despre care unii cercetători susţin că s-ar dezvolta prin citirea de literatură) a fost modelată mult mai devreme. În vremurile în care mama mergea, adesea însoţită de noi, în saloanele de spital, în casele celor vârstnici, suferinzi, uitaţi, pentru care avea mereu câte-un dar modest și câte o încurajare cu termen de garanţie nelimitat.

„Dar, dacă acolo ar locui Dumnezeu, ai merge?“ era întrebarea mamei, rostogolită spre noi în zeci de forme, până am priceput că lui Dumnezeu Îi este foame și sete, că suferă de frig și de singurătate în trupul celor mai neînsemnaţi fraţi ai Lui. Pe osatura acestor întâlniri s-a construit înţelegerea faptului că lumea nu începe și nu se termină cu problemele noastre, că nu putem crește cu adevărat dacă urmăm doar direcţia trasată de nevoile noastre.

„Dar, dacă acolo ar locui Dumnezeu, ai merge?“

În cele din urmă, în canavaua devenirii mele s-au întreţesut firele unor prietenii frumoase, deschizătoare de noi orizonturi intelectuale, spirituale, relaţionale, care au rămas repere tonice de dezvoltare chiar și atunci când nu s-au dovedit a fi de cursă lungă. Întâlnirile pe care le consider cu adevărat modelatoare au rămas cele în care am putut fi, de fiecare parte, vulnerabili și autentici, știind că putem face recurs la acel capital inepuizabil pe care îl pomenea Liiceanu când definea prieteniile cu adevărat unice.

Întâlnirile programate și întâmplătoare cu oameni și cărţi au creionat mereu spaţiul unei creșteri uneori inegale, alteori (ne)satisfăcătoare, despre care se poate spune, la un bilanţ de etapă, un singur lucru cert: nu a eliminat decalajul de care scria Green, între omul care sunt și cel care aș vrea să fiu. D(o)ar l-a adus pe cel de-al doilea în lumina reflectorului, dezvăluindu-i, din ce în ce mai clar, trăsăturile.

Carmen Lăiu a absolvit în anul 2000 Facultatea de Asistenţă Socială din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi (UAIC). Are 43 de ani, o pasiune foarte veche pentru cărţi şi scris şi este redactor Semnele timpului şi ST Network.