Viaţa creștinului după modelul McDonald s

73

Confruntaţi cu o secularizare puternică a societăţii, mulţi lideri religioși încearcă metode variate pentru a atrage oamenii la închinare. Drept urmare, poate exista tendinţa de a face prezenţa la biserică cât mai plăcută. Unii vorbesc chiar de o mcdonaldizare a bisericilor.

„Mersul la biserică în aceste zile poate fi asemănător ca o mâncare fast-food. S-ar putea să fie rapidă și gustoasă. Dar nu va satisface sufletul.” Aceste afirmaţii ale unui editor de la RNS pot fi ciudate pentru cineva care consideră că frecventarea bisericii este un scop în sine și suficientă pentru o spiritualitate proprie. Obișnuiţi cu un anumit mod de a percepe raportul dintre individ și biserică, evităm să ne întrebăm dacă ceea ce facem sau modul în care ne manifestăm are o utilitate imediată. Plecăm uneori de la premisa că biserica deţine un rol salvator, iar respectarea unui ritual religios denotă și o spiritualitate profundă.

Rezultatul firesc al unei raportări mecanice faţă de biserică este creșterea numărului celor care se declară a fi creștini, identificându-se cu o anumită cultură sau tradiţie religioasă, fără a fi, însă, implicaţi activ în viaţa bisericii din care consideră că fac parte. Pe de altă parte, nemulţumiţi cu ceea ce le oferă biserica pe care cândva au frecventat-o, mulţi preferă să se retragă, optând să intre în rândurile celor neafiliaţi religios.

Această situaţie este generată de ignorarea unui element fundamental din practica creștină. Ceea ce pare să lipsească este unul dintre ingredientele de bază ale funcţionării bisericii: participarea. Nu în sensul doar a prezenţei, ci a implicării și asumării de responsabilităţi. Acestea fiind elementele vitale care pot umple sufletul omului.

Biserica în schimbare de viteză

În cartea Slow Church, autorii ilustrează o tendinţă evidentă în creștinismul contemporan, în special cel american, de constituire a unor megabiserici, care îi determină pe participanţi să rămână anonimi, mai degrabă decât să fie parte dintr-o comunitate. Idealul creștin a ajuns să fie într-un contrast puternic cu ceea ce a fost cu multe secole în urmă. Atitudinea liniștită care se regăsea în viaţa și practica creștină a fost înlocuită cu atitudini și obiceiuri în spatele cărora totul se desfășoară în viteză.

„Mâncare rapidă. Mașini rapide. Biserici… rapide? Biserica este adesea idealizată, ca ultimul bastion al unei epoci apuse. Noi păzim dogma și evlavia cu mare vigilenţă. Însă nu mai sesizăm cât de repede am capitulat, în structurile și practicile din bisericile noastre, în faţa unei culturi a vitezei fără reflecţie, a unei dezumanizări eficiente și a izolaţionismului”, spune un comentariu al acestei cărţi.

Cum s-a ajuns la această situaţie cu care deja ne-am obișnuit și căreia nu îi mai sesizăm nici deficienţele? Considerăm că ritmul pe care îl avem în viaţa cotidiană trebuie importat și în biserică. Această atitudine nu este doar rezultatul presiunii pe care îl impune societatea. Sunt și anumiţi factori istorici evidenţiaţi de reputatul sociolog George Barna, fondator al The Barna Group, care au avut un rol determinant în modificarea percepţiei despre aspectele fundamentale ale creștinismului.

Creștinismul care și-a schimbat sensul

În cartea Creștinismul păgân, Barna susţine că de-a lungul timpului s-a conferit clădirilor de biserică o sacralitate aparte care a adus schimbări semnificative în închinarea creștină. Datorită influenţei exercitate din mediul politic imperial, atât la Constantinopol, cât și la Roma, în liturghia creștină au fost încorporate pompa și ritualul de la curtea imperială. Drept urmare, închinarea a devenit mai profesională, mai dramatică și mai ceremonială.

Astfel, cu timpul s-au inserat în liturgica creștină tot mai multe elemente care își au sorgintea în cultura greco-romană. Consecinţa acestor pătrunderi a fost că s-a pierdut mult din intimitatea și participarea deschisă. Clerul profesionist a obţinut un rol prioritar, în timp ce mirenii priveau, devenind simpli spectatori. Astfel, creștinii au îmbrăţișat conceptul de templu, materializând o idee străină creștinismului, și anume aceea că ar exista un loc special unde Dumnezeu locuiește.

Cu timpul s-a conturat un dualism care transmite convingerea că închinarea este separată de viaţa cotidiană. Iar ceea ce se întâmplă în interiorul spaţiului sacru trebuie să faciliteze această închinare. Nota de mister, de transcendenţă sunt consecinţele inevitabile ale unei asemenea înţelegeri. Toate aceste considerente l-au determinat pe sociologul american să constate că „am devenit victime ale propriului nostru trecut”.

Istoria într-o strânsă colaborarea cu ritmul trepidant al vieţii au făcut ca de prea multe ori participarea la biserică să fie o simplă formalitate. Deși sufletul ne rămâne gol, continuăm să perseverăm în aceleași tipare de comportament și gândire, ignorând faptul că rolul bisericii este posibil să fie altul. Nu participarea noastră este importantă, ci implicarea. Însă pentru aceasta este necesară o schimbare de percepţie și de viteză: biserica nu este un nou McDonald’s.