Pe site-ul unui agregator românesc de știri, un articol recent afirmă că rugăciunea protejează împotriva atacurilor psihotronice pentru că „ridică frecvenţele de lucru ale creierului”. Articolul e o mostră dintr-un gen editorial care proliferează nu în ciuda, ci datorită absurdităţii pretenţiilor lui.
Naraţiunile despre atacuri psihotronice au un avantaj persuasiv în faţa altor conspiraţii: faptul că invocă fenomene fizice reale. E adevărat că, la intensităţi ridicate, câmpurile de radiofrecvenţă pot, să producă leziuni prin căldură. Efectul auditiv de microundă, descris pentru prima dată de fizicianul Allan Frey în 1962, demonstrează că undele pulsate pot genera senzaţii sonore, clicuri sau bâzâituri, prin expansiunea termică a ţesuturilor capului. Ultrasunetul focalizat este studiat serios ca metodă de stimulare cerebrală neinvazivă, iar ghidurile internaţionale ICNIRP reglementează expunerea la câmpuri electromagnetice tocmai pentru a proteja oamenii de efectele termice dovedite ale acestora. Ca, de aici, să ajungem la conspiraţie, e nevoie să ne desprindem de poziţia celui care constată că există efecte fizice reale la intensităţi mari și să adoptăm postura celui care e convins că cineva îi controlează gândurile de la distanţă. Din nefericire, mulţi sunt dispuși să facă acest transfer de poziţii.
Da, există sisteme de stimulare sau înregistrare cerebrală, însă cele folosite în practică presupun fie senzori plasaţi pe scalp sau în imediata apropiere a capului, fie aparatură voluminoasă și medii controlate, precum în cazul MEG sau fMRI. De altfel, semnalele electrice ale creierului se măsoară în microvolţi, unităţi de măsură cu câteva ordine de magnitudine sub zgomotul electromagnetic al unei camere obișnuite. Afirmaţia că aceste semnale pot fi citite sau induse de la distanţă, prin pereţi, fără instrumente și fără urme fizice, pur și simplu se lovește de constrângerile fundamentale ale fizicii. Și este o distanţă astronomică între producerea un clic auditiv, în laborator, și implantarea unei voci coerente, de la distanţă, în mintea cuiva.
Cum s-a ajuns aici?
Etimologia termenului însuși merită reconstituită, fiindcă istoria unui cuvânt poate spune uneori mai mult decât definiţiile lui actuale. Cuvântul „psychotroniques” a fost inventat în 1955 de cercetătorul francez Fernand Clerc, care dorea să înlocuiască termenul de „parapsihologie” cu ceva care suna mai știinţific. Termenul a rămas marginal în Occident, dar a fost preluat și oficializat în Cehoslovacia și Uniunea Sovietică, unde cercetătorii investigau telepatia și psihokinezia sub auspicii semi-oficiale.
Un document CIA declasificat din 1975, care cartografia terminologia sovietică pentru uz intern, asocia „psihotronicele” cu hipnoza, telepatia și psihokinezia, domenii pe care știinţa le-a tratat constant cu scepticism metodic. Așadar acesta este arborele genealogic al cuvântului care circulă astăzi drept denumire a unor arme secrete avansate: un termen provenit din parapsihologie, trecut prin Războiul Rece și reinventat în era reţelelor sociale ca etichetă pentru suferinţe reale cu cauze diverse.
Moscova și lecţia umilinţei colective
Cel mai vechi caz invocat în susţinerea psihotronicelor ca armă de stat reală este „Semnalul Moscova”. Între 1953 și 1976, Uniunea Sovietică a direcţionat radiaţii microunde spre ambasada americană din Moscova, un fapt care a alimentat decenii de speculaţii despre existenţa unor arme de control mental. Studiul epidemiologic comandat de Departamentul de Stat american și condus de Abraham Lilienfeld de la Universitatea Johns Hopkins a comparat sănătatea a aproape 4.000 de membri ai personalului diplomatic din Moscova cu cea a unor grupuri similare din alte ambasade est-europene. Concluzia a fost că nu există diferenţe privind ratele de mortalitate și îmbolnăvire, nici dovezi că expunerea la microunde produsese efecte adverse de sănătate. Premisa că sovieticii îndreptau o armă spre ambasadă s-a dovedit, în lumina datelor, o ipoteză fascinantă, dar neîntemeiată.
Lucrurile au stat însă diferit pentru câteva zeci de diplomaţi americani și canadieni staţionaţi în Cuba, câteva decenii mai târziu.
Sindromul „Havana”
Cazul poartă denumirea de „Sindromul Havana” și a documentat cum, începând cu anul 2016, câteva zeci de angajaţi diplomatici din Cuba au raportat simptome neurologice alarmante: pierderea auzului, ameţeli, dureri de cap intense, tulburări cognitive. Cazurile s-au înmulţit ulterior în ambasade din întreaga lume. Timp de șapte ani, subiectul a alimentat titluri alarmiste și dezbateri în Congresul SUA.
Cinci agenţii americane de informaţii au publicat, în 2023, rezultatele mai multor investigaţii privind aceste simptome și au concluzionat că era „extrem de improbabil” ca simptomele să fi fost cauzate de o armă sau de un adversar extern, concluzie menţinută și în ianuarie 2025. Specialiștii au concluzionat că Sindromul Havana era o categorie construită social, un ansamblu de tulburări medicale preexistente, reacţii la stres și factori de mediu, grupate sub o singură etichetă.
Medicul sociolog Robert Bartholomew, co-autor al volumului Havana Syndrome: Mass Psychogenic Illness and the Real Story Behind the Embassy Mystery and Hysteria, a descris mecanismul în detaliu subliniind rolul personalului cu competenţe înalte care, supus fiind unui stres intens, a raportat simptome care s-au propagat în comunitatea mai largă prin contagiune. Victimele sufereau sincer, iar suferinţa lor era reală, însă cauza era alta decât cea bănuită. Aceasta este, de altfel, structura majorităţii episoadelor de boală colectivă documentate de-a lungul istoriei: suferinţa este autentică, iar căutarea unui vinovat extern este tocmai ceea ce împiedică vindecarea.
Cui îi folosește naraţiunea
Psihologia individuală explică de ce o persoană ajunge să creadă că este atacată. Dar ecologia acestor naraţiuni are, în plus, o dimensiune socială și economică pe care merită să o privim direct.
Cercetătorii care au analizat comunităţile online create de persoane care se considerau indivizi-ţintă descriu aceste comunităţi drept un sistem de credinţă persecutorie cu vocabular propriu și un cadru de interpretare care transformă evenimente banale sau ambigue în dovezi de hărţuire coordonată. În aceste sisteme, fiecare simptom primește o explicaţie, fiecare coincidenţă devenind o dovadă care susţine conspiraţia, în timp ce orice medic sceptic este considerat complice.
Instanţele federale americane, sesizate periodic cu plângeri ce invocă arme cu energie direcţionată și control mental la distanţă, au caracterizat în mod repetat aceste naraţiuni drept „concluzii paranoide nesusţinute de declaraţii faptice”. Însă, odată intrat într-un asemenea sistem, omul are acces la o explicaţie completă și coerentă pentru orice i se întâmplă. Iar această caracteristică, faptul că răspunde la tot, stabilizează sistemul și îl face extrem de dificil de abandonat. În plus, conspiraţia e susţinută de faptul că orice dovadă contrarie este asimilată ca motiv de adâncire în naraţiune.
Acestor elemente li se adaugă constituţia sistemelor noastre de comunicare. Platformele digitale au fost construite pe o asimetrie documentată a atenţiei. Știm astăzi că o informaţie negativă captează atenţia mai eficient decât una neutră, iar mesajul „ești în pericol și cineva vrea să te controleze” generează distribuiri mult mai rapid decât orice articol despre carenţa de vitamina D. Frica recompensează algoritmul. Iar persoana care suferă sincer și caută răspunsuri devine, fără să știe, conţinut.
Nocebo: când credinţa produce lucrul temut
Psihologul Barry Schwartz observa în The Paradox of Choice că supraabundenţa de naraţiuni produce, mai degrabă decât libertate, anxietate. Această anxietate generată de multiplicitatea de opţiuni a permis o înflorire a unui fenomen opus, și mai puţin cunoscut decât faimosul placebo – efectul nocebo.
Fenomenul nocebo este și el documentat serios în literatura medicală. Provenit de la latinescul nocebo („voi dăuna”), acest efect descrie apariţia unor simptome fizice reale ca urmare a anticipării unui rău. Dacă efectul placebo te ajută să te simţi mai bine prin credinţa că tratamentul funcţionează, efectul nocebo funcţionează invers, te face să te simţi rău prin credinţa că ceva îţi face rău, chiar și atunci când acel ceva este absent sau inofensiv.
Studii citate de Mayo Clinic Press descriu participanţi sănătoși cărora li s-a aplicat un stimul radio fictiv și li s-a spus că un curent electric le trece prin cap. Rezultatul a fost o durere de cap reală, măsurabilă, produsă de creier în absenţa oricărui stimul fizic real. Același mecanism explică de ce persoanele convinse că sunt sensibile la câmpuri electromagnetice raportează dureri de cap și oboseală chiar și atunci când aparatele din jur sunt oprite, o concluzie confirmată de multiple studii controlate.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii constată că hipersensibilitatea electromagnetică autoraportată rămâne în afara oricărui sindrom medical recunoscut și recomandă evaluarea clinică a altor condiţii care pot genera aceste simptome.
O meta-analiză publicată în 2024 a arătat că efectul nocebo poate fi declanșat de sugestii verbale, de experienţe negative anterioare, dar și de observarea simptomelor altor persoane, de exemplu în grupuri online. Creierul poate reproduce simptomele altor oameni atunci când cineva citește mărturii ale presupuselor victime ale unor atacuri invizibile. Aceasta înseamnă și că suferinţa este reală, dar și că sursa suferinţei poate fi tocmai procesul căutării unei surse.
Cine este vulnerabil și de ce
Înţelegerea naraţiunilor psihotronice nu este completă fără o privire sinceră asupra persoanelor cărora acestea le devin sistem de referinţă. Putem crede că vulnerabilitatea faţă de credinţele persecutorii este un defect de caracter, însă studiile arată că ea este, mai degrabă, un răspuns psihologic la o sumă de factori identificabili. Iar aceasta este o veste bună, fiindcă înseamnă că vulnerabilitatea poate fi redusă.
În mare măsură pe neașteptate, cercetările au arătat că un rol semnificativ îl joacă ceva atât de ușor de neglijat precum somnul. Somnul deficitar crește semnificativ susceptibilitatea faţă de teoriile conspiraţiei, prin intermediul depresiei și al anxietăţii pe care le generează. Participanţii cu calitate slabă a somnului au acceptat mai frecvent naraţiuni conspiraţionale faţă de cei odihniţi. Și se pare că mecanismul este bidirecţional. Adică, pe de o parte, somnul prost amplifică paranoia, iar pe de altă parte, paranoia perturbă somnul, generând ceea ce cercetătorii numesc ciclul conspiraţiei.
Izolarea socială reprezintă un alt factor de risc documentat. Un studiu publicat în Social Science and Medicine a arătat că trăsăturile de personalitate asociate cu paranoia și schizoptipismul, combinate cu izolarea socială și stresul, cresc semnificativ probabilitatea adoptării unor credinţe conspiraţionale. Așadar, persoanele fără reţele sociale de sprijin sunt mai vulnerabile nu pentru că sunt mai puţin inteligente, ci pentru că le lipsesc conversaţiile firești cu oameni de încredere care oferă perspective diferite. Această carenţă lasă câmp liber oricărei naraţiuni aproximativ coerente.
Mai mulţi cercetători au identificat și rolul pe care îl joacă stresul acut sau cronic: evenimentele de viaţă traumatizante, doliul, pierderea locului de muncă sau o boală gravă pot constitui puncte de intrare în naraţiunile persecutorii. Asociaţia Americană de Psihiatrie notează că simptomele de tip paranoid apar adesea în perioade de tranziţie sau criză, și că identificarea timpurie reduce semnificativ severitatea evoluţiei.
Semnale de alarmă
Linia dintre scepticism legitim (de exemplu grija cu privire la riscurile radiaţiilor electromagnetice) și suferinţă persecutorie (a fi convins că ești ţinta unui atac coordonat) nu este întotdeauna vizibilă celui afectat de suferinţa care merită evaluată medical. De aceea, ea merită descrisă din exterior. Asociaţia Americană de Psihiatrie descrie câteva semne care justifică o evaluare psihiatrică, independent de conţinutul specific al convingerilor:
- Convingerea că ești personal vizat de o entitate (stat, organizaţie, vecini) care coordonează acţiuni împotriva ta;
- Interpretarea evenimentelor neutre (o mașină parcată în faţa casei, o tuse a unui trecător, o întrerupere a internetului) ca dovezi ale persecuţiei;
- Izolarea treptată de familie și prieteni, justificată prin teama că aceștia ar putea fi infiltraţi, sau că ai pune în pericol dacă îi implici;
- Dificultăţi de somn, concentrare sau funcţionare zilnică din cauza monitorizării ameninţărilor percepute;
- Sentimentul că simptomele fizice (dureri de cap, tinitus, oboseală) sunt cauzate de o sursă externă invizibilă.
Niciunul dintre aceste semne nu e, în sine, diagnostic. Multe pot apărea în contexte perfect justificate. Dar asocierea mai multor astfel de semne, mai ales în contextul unei suferinţe semnificative a și retragerii din relaţii merită prezentată unui medic, nu explicată și rezolvată online.
Probabil cel mai important element clinic este acela că tulburarea delirantă de tip persecutoriu, una dintre tulburările în care pot apărea naraţiuni de tipul atacurilor psihotronice, răspunde la tratament. prognosticul variază, iar aproape jumătate dintre pacienţi pot răspunde bine la tratament, în timp ce alţii au doar reduceri parţiale ale simptomelor sau schimbări minime. O evaluare medicală ar putea ajuta persoana care suferă să aibă acces la un sprijin cu adevărat eficient.
Ce poţi face dacă ești chiar tu afectat?
Dacă te recunoști în descrierile de mai sus, primul pas nu înseamnă să renunţi la orice îngrijorare, ci să supui îngrijorările unui test minim de realitate. Iată câteva întrebări utile în acest sens:
Există dovezi independente de propria ta experienţă? O convingere solidă poate fi verificată și de alte persoane sau lăsă urme fizice detectabile. Dacă nimeni altcineva nu observă ceea ce tu percepi ca evident, asta merită luat în considerare. E o primă informaţie relevantă.
Cât timp petreci zilnic gândindu-te la ameninţare sau documentând-o? Dacă răspunsul e „ore”, acesta e un semn că ești afectat concret de suferinţă, indiferent de sursa ei.
Ai redus contactul cu persoane apropiate din cauza îngrijorărilor? Izolarea este atât un factor de risc, cât și un simptom, și în ambele cazuri agravează situaţia.
Dacă răspunsurile te îngrijorează, cel mai protectiv lucru pe care îl poţi face este să discuţi cu un medic de familie sau cu un psihiatru. Scopul acestora nu va fi să te convingă că greșești, ci să evalueze dacă există cauze medicale tratabile ale suferinţei pe care o resimţi. Tocmai fiindcă suferinţa este reală, ea merită investigată cu instrumentele cele mai potrivite.
Dacă un apropiat se recunoaște în aceste descrieri
Ghidurile clinice susţin consecvent că argumentarea directă sau respingerea convingerilor persecutorii produce, de regulă, efectul opus. Persoana se simte invalidată, iar paranoia faţă de interlocutor crește.
Ce funcţionează mai bine:
- Rămâi în relaţie. Izolarea este unul dintre cei mai importanţi factori care menţin și adâncesc suferinţa. Prezenţa ta constantă, fără a te transforma nici în adeptul ideilor paranoice, nici în adversarul lor contează mai mult decât orice argument.
- Vorbește despre simptome, nu despre cauze. Persoana poate fi deschisă să discute că nu doarme bine, că e epuizată, sau că are dureri de cap. Acestea sunt puncte de intrare spre asistenţă medicală care nu ating direct convingerile sale.
- Propune ajutorul medical ca pe o resursă pentru simptome. Să îi spui persoanei afectate că are nevoie de ajutor pentru idei delirante va fi, cel mai probabil, perceput ca o jignire. Altfel însă se raportează cel suferind la îngrijorarea ta sinceră cu privire la faptul că nu doarme bine și e epuizat, iar un medic ar putea ajuta cu aceste simptome.
- Nu alimenta și nu cataloga conspiraţia. A cere mai multe detalii, a căuta împreună presupuse dovezi sau a te arăta fascinat de naraţiune consolidează sistemul.
Asociaţia Americană de Psihiatrie și organizaţiile de sănătate mintală precum NAMI oferă resurse specifice pentru familii, inclusiv programe de educaţie care îmbunătăţesc semnificativ capacitatea de a sprijini un apropiat fără a agrava situaţia.
Vaccinarea informaţională
Dacă înţelegi în avans cum funcţionează tehnicile de manipulare și dezinformare, devii semnificativ mai rezistent la ele. Șapte studii randomizate controlate publicate în Science Advances, cu peste 29.000 de participanţi, au confirmat că expunerea la o doză slabă a tacticilor de manipulare (limbaj emoţional exagerat, false dichotomii, ţapi ispășitori, apeluri la frică) reduce susceptibilitatea faţă de dezinformare ulterioară.
Aplicat la naraţiunile psihotronice, mecanismul funcţionează astfel: atunci când știi că există un vocabular conceput în mod intenţionat ca să facă o naraţiune extrem de greu de combătut cu dovezi, fiindcă orice dovadă contrarie va fi asimilată ca argument în favoarea conspiraţiei și că o comunitate online construită în jurul conspiraţiei va oferi imediat confirmare și apartenenţă, ești mai capabil să recunoști aceste dinamici atunci când le întâlnești și mai puţin probabil să fii prins în ele.
Literatura de specialitate a documentat deja mai multe practici concrete care ne pot imuniza împotriva conspiraţiilor de tip persecutoriu.
Diversifică sursele de informare. Cercetările despre credinţele conspiraţioniste arată cum camerele de ecou, acele medii în care o persoană întâlnește exclusiv opinii similare, sunt un factor major de consolidare a credinţelor persecutorii. Expunerea deliberată la perspective multiple, inclusiv la dezacorduri, menţine flexibilitatea cognitivă.
Tratează cu prudenţă comunităţile care îţi oferă o explicaţie pentru tot. Un sistem de credinţă care are răspuns la orice întrebare și în care orice sceptic extern este catalogat automat ca „parte din sistem” este, prin structura sa, imposibil de corectat și tocmai de aceea periculos.
Prioritizează somnul și redu stresul cronic. Îmbunătăţirea calităţii somnului și reducerea depresiei sunt intervenţii eficiente pentru scăderea susceptibilităţii faţă de teoriile conspiraţiei, mai eficiente, în unele privinţe, decât corecţiile factuale directe.
Menţine relaţii reale, faţă în faţă. Conexiunile sociale offline reprezintă cel mai consistent factor protector identificat în literatura despre rezilienţa psihologică. Ele oferă testul de realism pe care nicio comunitate online nu îl poate substitui.
Ajutor în suferinţă
Articolul de faţă nu are ca scop să invalideze suferinţa nimănui. Persoanele care cred că sunt atacate psihotronic suferă, adesea profund, și această suferinţă este reală chiar dacă cauzele ei sunt altele decât cele imaginate. Tocmai de aceea cel mai important lucru pe care îl poate face cineva care se recunoaște sau care recunoaște pe cineva apropiat în aceste descrieri este să caute ajutor specializat.
Ajutorul există și scopul lui nu e să convingă pe cineva că greșește, ci să îi readucă acelei persoane liniștea.
