Observ adesea că, în faţa deciziilor care ne pot schimba traiectoria vieţii, zăbovim mai mult decât de obicei, suspendaţi între „ce este” și „ce ar putea fi”. Nu de puţine ori ezitarea vine la pachet cu nopţi nedormite, stres acumulat și o neliniște surdă.
Paradoxul deciziilor importante este că răspunsurile sunt adesea la îndemână, dar ne lipsesc oamenii capabili să le audă. Obișnuiţi să găsim soluţii rapide, rareori ne oprim să ne întrebăm dacă ne place omul care le caută. Când ne întoarcem la Scriptură așteptând răspunsuri precise, descoperim că ea nu ne scutește de alegere, ci ne expune. Nu ne spune mereu ce să facem, ci ne învaţă să deosebim între pașii care limpezesc sufletul și cei care îl încurcă și mai tare.
De ce nu ne scutește Dumnezeu de povara alegerii
Există o așteptare constantă ca Dumnezeu să ofere răspunsuri rapide și lipsite de ambiguitate. Am vrea semne clare, confirmări imediate, o voce care să ne elibereze de povara alegerii. Deși pare ideală, această spiritualitate grăbită produce adesea pagube serioase. Cu toate că aduce liniște pe moment, rareori ne maturizează. Stephen Macchia observă că „discernământul nu este un exerciţiu ocazional, ci un mod de viaţă care se plămădește în timp”[1]. Aceeași intuiţie apare, cu aproape două milenii înainte, în rugăciunea apostolului Pavel pentru creștinii din Filippi: ca ei să crească „în cunoștinţă și orice pricepere”, ca să poată deosebi „lucrurile alese” (Filipeni 1:9-10). Discernământul nu se grăbește. El crește încet, asemenea unui simţ care se dezvoltă prin practică. Din păcate, atunci când lipsește această creștere, nici cele mai corecte alegeri nu ne aduc pace.
Am fost surprins să descopăr că Scriptura vorbește mai des despre caracter decât despre circumstanţe. Contrar concepţiei tradiţionale, sunt de părere că Dumnezeu nu ne conduce printr-o succesiune de instrucţiuni detaliate, ci ne învaţă să devenim oameni capabili să discearnă. Această devenire este, în sine, o formă de ascultare. A sta înaintea lui Dumnezeu în tăcere, fără a forţa o soluţie, nu este pasivitate, ci un exerciţiu spiritual prin care ne descoperim motivaţiile reale. Aici se limpezește diferenţa dintre a cere călăuzire și a căuta confirmare. Nu este nicio tragedie că uneori cel mai onest răspuns este să rămâi puţin timp fără răspuns.
De la corectitudine la fidelitate
Reperele biblice oferă stabilitate și ne conduc pașii spre maturitate spirituală. Cu toate acestea, constat adesea că a ști ce este bine nu este același lucru cu a trăi acel bine într-o situaţie concretă. De aceea Scriptura nu se oprește la delimitarea a ce este corect, ci insistă asupra transformării celui care ia decizia. Pe măsură ce înaintăm, discernământul devine mai puţin o problemă de opţiuni și mai mult una de fidelitate. Ne întrebăm mai rar ce este permis și mai des ce fel de oameni devenim prin alegerile noastre. Există decizii corecte în aparenţă care consolidează în noi impulsuri, temeri sau dorinţe pe care Scriptura nu le aprobă. Dallas Willard surprinde bine această tensiune când afirmă că „voinţa, de una singură, nu ne poate purta spre schimbare. Dar voinţa implementată prin transformarea gândurilor și a sentimentelor poate duce la devenirea acelui om care, pur și simplu, nu mai face astfel de lucruri.”[2] Discernământul matur nu începe atunci când alegem corect sub presiune, ci atunci când, în timp, devenim oameni pentru care anumite alegeri nu mai sunt atractive.
Libertatea care nu dispare după alegere
Odată cu experienţa, apare o iluzie subtilă pe care vreau să o combat: aceea că știm deja cum funcţionează lucrurile. Deciziile par mai ușoare pentru că am învăţat să le parcurgem pe pilot automat. Din nefericire, tocmai aici discernământul devine vulnerabil. James K. A. Smith atrage atenţia că alegerile noastre nu sunt conduse în primul rând de ce știm, ci de ce iubim: „Nu suntem, în esenţă, fiinţe care gândesc și apoi aleg, ci fiinţe care iubesc și apoi justifică.”[3] Cu alte cuvinte, discernământul ajunge la rădăcina dorinţelor care ne orientează viaţa. Ceea ce repetăm fără să observăm ajunge, în timp, să ne reprezinte. Smith susţine că „acele obiceiuri care devin o «a doua natură» funcţionează în același fel: ajung atât de adânc ţesute în ceea ce ești, încât devin la fel de firești ca respiraţia sau clipitul. Nu mai trebuie să te gândești la ele sau să alegi să le faci. Pur și simplu vin de la sine.”[4] Dorinţele noastre sunt modelate de obiceiuri și ritmuri repetate. Experienţa acumulată nu este neutră. Ea ne poate disciplina sau ne poate deforma. De aceea maturitatea nu constă în a avea mai multe opţiuni la îndemână, ci în a avea dorinţe mai limpezi.
Pe măsură ce crește influenţa, crește și miza morală a alegerilor. Deciziile nu mai au legătură doar cu direcţia personală, ci cu ce cultivăm în alţii, uneori fără să ne dăm seama. Discernământul devine astfel comunitar. Nu alegem înaintea lui Dumnezeu doar pentru noi înșine, ci și în faţa unei responsabilităţi care ne depășește. Atenţia la propriile dorinţe nu mai este un exerciţiu introspectiv, ci un act etic. A rămâne vigilent faţă de ceea ce ne atrage inima devine o formă de fidelitate.
Poate cea mai mare iluzie pe care o avem în faţa deciziilor importante este că ele reprezintă evenimente izolate. În realitate, ele sunt doar puncte vizibile ale unui drum pe care mergem de ceva timp. Nu alegem dintr-odată cine devenim. Ne trădăm sau ne confirmăm treptat. Există alegeri care par mărunte și care, tocmai de aceea, scapă atenţiei noastre morale. Ele nu ne cer curaj, ci doar repetare. Dar tocmai acestea ne formează dorinţele, ne obișnuiesc conștiinţa și ne educă așteptările. În timp, ajungem să numim „natural” ceea ce, la început, ar fi trebuit să ne pună pe gânduri. Dumnezeu nu concurează cu dorinţele noastre; El le scoate la lumină. Miza nu este să luăm decizia corectă la momentul potrivit, ci să devenim oameni capabili să recunoască binele fără să-l negocieze. Iar aceasta este o lucrare lentă, uneori incomodă, aproape niciodată spectaculoasă. Dar este singura formă de libertate care nu se evaporă după ce alegerea a fost făcută. Și poate că adevărata teamă nu este să alegem greșit, ci să descoperim că Dumnezeu ne-a lăsat libertatea exact atât cât să nu mai avem pe cine învinui.
