Criticii postmoderni ai Bibliei şi arheologia recentă

362

Din zorii cercetării arheologice a Orientului Antic Apropiat, în 1799[1], nicio altă disciplină nu a oferit atât de multe informaţii şi evaluări despre oamenii, locurile şi evenimentele Bibliei. Orizontul arheologiei cuprinde globul pământesc şi caută să înţeleagă culturile şi diversele moduri de viaţă specifice antichităţii printr-un studiu al rămăşiţelor materiale ale trecutului, având impact asupra înţelegerii noastre cu privire la origini şi, în cele din urmă, cu privire la ce am devenit în prezent.

Acest pod dintre cine am fost şi ce am devenit continuă să îi fascineze pe gânditorii din întreaga lume cu întrebări profunde: Cine sunt eu? De unde am venit? De ce mă aflu aici? Astăzi, după decesul modernismului, postmodernismul a devenit temelia majoră de reliefare a noilor viziuni asupra lumii.[2] Cu toate că prin propria premisă filosofică sfidează definiţia, Os Guiness a oferit următorul rezumat: „Acolo unde modernismul a fost un manifest al încrederii în sine a omului şi al laudei de sine a acestuia, postmodernismul este o mărturisire a modestiei, dacă nu chiar a deznădejdii. Nu există adevăr, ci doar adevăruri. Nu există o cauză supremă, ci doar cauze. Nu există o civilizaţie privilegiată (sau cultură, credinţă, standard, model); există doar o diversitate de culturi, credinţe, standarde şi modele. Nu există o dreptate universală; sunt doar interese şi competiţia dintre grupurile de interese."[3]

În cele din urmă, scrie teologul Alister McGrath, de la Oxford, „această decepţie provocată de modernismul Iluminismului" a condus la o filosofie conform căreia „adevărul este că nu există niciun adevăr."[4] Această premisă majoră a condus la o reinterpretare radicală a Bibliei, sfârşind într-un nou nivel de critică a istoriei biblice.

Niels-Peter Lemche, de la Universitatea din Copenhaga, scrie că „suvenirele istorice [autentice] ale istoriei timpurii a Israelului nu sunt de găsit în naraţiunile istorice ale Vechiului Testament" şi, prin urmare, „nu putem salva istoria biblică a Israelului timpuriu".[5] Într-o altă colecţie de eseuri, publicată recent şi intitulată Poate fi scrisă o „Istorie a Israelului"?, Hans M. Barstad concluzionează: „Dacă adevărul istoric (verificabil) ar fi singura noastră preocupare, istoria Israelului nu numai că ar fi foarte scurtă (redactată pe zece pagini sau ceva în genul ăsta), ci ar fi, în acelaşi timp, total plictisitoare."[6]

Cineva ar putea închide aceste discuţii în turnul de fildeş al erudiţiei şi să se întrebe care a fost impactul lor direct asupra gândirii populare. Dar, aceste reinterpretări au primit titluri majore în presa destinată publicului larg. Un articol din U.S. News and World Report este intitulat „Bătălia pentru istorie".[7] Potrivit unei cărţi foarte populare, găsită în toate librăriile importante – Biblia dezgropată, de Israel Finkelstein şi Neil Asher Silberman – noua viziune cu privire la Israelul antic ne spune că „saga istorică înregistrată în Biblie, de la întâlnirea lui Avraam cu Dumnezeu… până la ridicarea şi prăbuşirea regatelor lui Israel şi Iuda, nu a fost o revelaţie miraculoasă, ci produsul genial al imaginaţiei umane."[8] Mulţi dintre cei care citesc aceste explicaţii sunt provocaţi cu întrebări majore care lovesc chiar în centrul dezbaterilor din jurul veridicităţii Bibliei.[9] Sau, aşa cum întreabă titlul unui bestseller recent: Este Biblia adevărată?[10] Pentru postmodernist, aceste întrebări devin din ce în ce mai relevante, iar pentru creştinism sunt esenţiale durabilităţii sale într-o lume care se schimbă foarte rapid.

William G. Dever, unul dintre arheologii de frunte ai Americii pe domeniul Orientului Apropiat, răspunde acestor atacuri într-o carte recentă, intitulată What Did the Biblical Writers Know and When Did They Know It? „Ironia este că cele mai mortale atacuri asupra Bibliei şi asupra caracterului ei veridic, atât în privinţa sensului istoric, cât şi a celui teologic, au venit în ultimul timp nu din partea duşmanilor săi tradiţionali – atei, sceptici sau chiar acei „comunişti necredincioşi", temuţi de cei ce cred în Biblie, până de curând – ci chiar din partea prietenilor bine intenţionaţi ai Bibliei."[11] Arheologia este una dintre disciplinele majore care ne permit să ne apărăm împotriva revizionismului postmodern, pe măsură ce sute de arheologi lucrează an de an să descopere trecutul. Descoperirile recente, din ultimii 15 ani, au oferit răspunsuri convingătoare bazate pe dovezi reale împotriva criticismului postmodern. În acest scurt eseu, vom arunca o privire asupra câtorva dintre acestea.

Oameni: David şi Goliat

Povestea lui David şi a lui Goliat a captat imaginaţia studenţilor Bibliei de-a lungul timpului. Este povestea credinţei unui puşti lipsit de apărare care a stat în faţa unui campion filistean blindat în armură. Este povestea unei armate israelite care a tremurat de frică în Valea Terebinţilor, în timp ce filistenii o batjocoreau pe ea şi pe Dumnezeul ei. Cinci pietre împotriva scuturilor de fier, a coifurilor şi săbiilor. Dar care este istoria din spatele poveştii? Au existat cu adevărat un Goliat şi un David?

În 1992, Philip Davies, profesor de studii biblice la Universitatea din Sheffield, scria făcând apel la sprijinul arheologiei: „«Imperiul» biblic al lui David şi Solomon nu are nici cel mai mic ecou în înregistrările arheologice de până acum."[12] El a concluzionat că David şi Solomon nu sunt mai reali din punct de vedere istoric decât Regele Arthur al Mesei Rotunde. Dar argumentul său este unul fundamentat pe tăcere. În viziunea lui Davies şi a altor cercetători postmoderni, personajele şi istoriile Bibliei trebuie să aibă un echivalent istoric (arheologic). „Până când acest lucru nu se confirmă, nu poate exista o bază reală pentru a susţine că «Israelul» biblic ar avea vreo legătură anume cu istoria."[13] Biblia este vinovată până la proba contrară.[14] Însă, astfel de argumente fundamentate pe tăcere sunt periculoase în orice disciplină. În arheologie, cu sute de arheologi lucrând, în prezent, în Orientul Mijlociu, pot avea un efect devastator.

În 1993, arheologii de la Tel Dan, din nordul Israelului, au făcut o descoperire remarcabilă. Dincolo de poarta cetăţii a fost descoperită o piatră de bazalt refolosită pentru un zid. După ce voluntarul a întors piatra, a observat o inscripţie pe ea. Arheologul şi un lingvist au publicat, ulterior, textul care menţiona o victorie a regelui aramean Ben-Hadad care se lăuda că a înfrânt „casa lui David" şi „casa lui Israel". Inscripţia a fost datată pe baza tipului de scriere în jurul anului 850 î.Ch. Importanţa inscripţiei este dată de faptul că aminteşte, pentru prima dată, numele David. Este folosit aici în contextul unei referiri la „casa lui David", numele dinastic din Iuda, folosit de asemenea şi în Biblie (1 Împăraţi 12:26; 14:8; 2 Împăraţi 17:21). Ideea este că nu are niciun sens să denumeşti o dinastie după cineva care nu există.

În vara trecută, a fost făcută o descoperire arheologică emoţionantă, care aruncă o lumină nouă asupra poveştii lui David şi Goliat. Potrivit Bibliei, Goliat venea din Gat (1 Samuel 17:4), una dintre cele cinci cetăţi ale filistenilor. Săpăturile moderne de la Gat (Tel es-Safi), conduse de Aren Maier de la Universitatea Bar-Ilan din Tel Aviv, au scos la lumina zilei, în sezonul de săpături 2005, o bucată de ceramică spartă, cu o inscripţie. Conform unei declaraţii a dr. Maier, din prezentarea făcută la American Schools of Oriental Research, în Philadelphia, în noiembrie 2005,[15] scrisorile sunt redactate în scrierea proto-canaanită (cu litere semitice). Literele scrise fără vocale sunt: ALWT şi WLT. Oricum, în timp ce scrierea este semitică, limba în care e redactat textul este indo-europeană. Astfel, numele pot fi reconstituite sub forma „Wylattes" sau „Alyattes". În urechea unui israelit ar putea suna astfel: Wylattes/WLT/Goliat. Faptul că numele sunt scrise în indo-europeană într-un text semitic este semnificativ. Indo-europeana indică spre o origine egeeană (greacă), acelaşi loc pe care Biblia îl prezintă ca loc de origine al filistenilor (Geneza 10:14; Ieremia 47:4; Amos 9:7). Redactarea sa într-o scriere semitică indică o adaptare a limbii, în forma scrisă, la contextul canaanit local în care s-au stabilit filistenii.

Unde a fost descoperită această inscripţie? Pe măsură ce arheologii dezvelesc cetăţile antice strat cu strat, ei pot să dateze artifactele din interiorul straturilor respective. Această inscripţie a fost găsită în stratul corespunzător distrugerii teribile a oraşului, pe care arheologii au identificat-o cu campania militară a lui Hazael din Siria (2 Împăraţi 12:17). Inscripţia este, prin urmare, sigilată într-un context stratigrafic şi poate fi datată între secolele al X-lea şi al IX-lea î.Ch., între anii 950 î.Ch. şi, cel târziu, 880 î.Ch. Contextul este important pentru că stabileşte că numele Goliat era cunoscut în cetatea Gat a filistenilor, la aproximativ 70 de ani după ce evenimentul care i-a avut ca protagonişti pe David şi Goliat a fost înregistrat în 1 Samuel 17. Dr. Maier, un foarte respectat arheolog, care este în prezent directorul Institutului de Arheologie al Universităţii Bar-Ilan, concluzionează că, în timp ce inscripţia nu îl numeşte, probabil, în mod direct, pe biblicul Goliat, indică totuşi către „un nume sau două nume asemănătoare numelui Goliat". Aceasta confirmă că aceste nume erau folosite în Gat-ul filistenilor la un anumit timp după ce Biblia înregistrează conflictul dintre David şi Goliat.

1 Pentru informaţii despre naşterea arheologiei în Egipt, asociată descoperirii Pietrei de la Rosetta, în timpul campaniei lui Napoleon, a se vedea Neil Asher Silberman, Digging for God and Country: Exploration in the Holy Land, 1799-1917, New York, Doubleday, 1982, p. 13; William H. Stiebing, Jr., Uncovering the Past: A History of Archaeology, New York, Oxford University Press, 1993, p. 57

2 Pentru o critică a postmodernismului a se vedea Allen Bloom, The Closing of the American Mind, New York, Touchstone, 1987; Keith Windshuttle, The Killing of History: How Literary Critics and Social Theorists are Murdering Our Past, New York, Free Press, 1997; Terry Eagleton, The Illusions of Postmodernism, Oxford, Blackwell, 1997

3 Os Guiness, Fit Bodies, Fat Minds, London, Hodder & Stoughton, 1994, p. 104 4Alister McGrath, A Passion for Truth: The Intellectual Coherence of Evangelicalism, Downers Grove, Illinois, InterVarsity, 1996, p. 188

5 Niels-Peter Lemche, „Early Israel Revisited," Currents in Research 4, 1996, p. 27, 28

6 Hans M. Borstad, „History and the Hebrew Bible," în Can a „History of Israel"Be Written?, editată de Lester L. Grabbe, Sheffield, Sheffield Academic Press, 1997, p. 64

7Jeffrey L. Sheler, „The Fight for History," U.S. News and World Report 131/26, 24 decembrie 2001, p. 38-45

8 Abordările postmoderne ale Bibliei au fost criticate de William G. Dever, What Did the Biblical Writers Know and When Did They Know It? What Archaeology Can Tell Us about the Reality of Ancient Israel, Grand Rapids, Michigan, Eerdmans, 2001

9 Jeffrey L. Sheler, Is the Bible True? How Modern Debates and Discoveries Affirm the Essence of the Scriptures, San Francisco, HarperSanFrancisco, 1999

10 Jeffrey L. Sheler, Is the Bible True? How Modern Debates and Discoveries Affirm the Essence of the Scriptures, San Francisco, HarperSanFrancisco, 1999

11Dever, What Did the Biblical Writers Know, p. 3

12 Davies, „In Search of ‘Ancient' Israel," Journal for the Study of the Old Testament, Suplimentul 148, Sheffield, JSOT Press, 1992, p. 67

13 Ibidem, p. 60

14Cu privire la această evaluare a se vedea James K. Hoffmeier, Israel in Egypt, New York, Oxford University Press, 1997, p. 10-17

15 Aren Maier, „An Iron Age IIA Proto-Canaanite, Philistine Inscription and Other New Finds From Tell es-Safi-Gath." Un studiu prezentat la întâlnirea anuală a American Schools of Oriental Research, Philadelphia, Pennsylvania, 18 noiembrie 2005

Locuri/cetăţi: Haţor, Ghezer şi Monarhia Unită

Potrivit cu 1 Împăraţi 9:15, 16, Solomon a refortificat cetăţile Haţor, Meghido, Ghezer şi Ierusalim. Care este dovada arheologică a acestei refortificări? În anii 1950, când arheologii lucrau la Haţor, au descoperit o poartă monumentală care data din vremea lui Solomon. Yigael Yaden, arheolog al Universităţii Ebraice, a prezis că vor fi descoperite porţi similare la celelalte situri menţionate în textul biblic. Ipoteza lui s-a dovedit corectă. Spre sfârşitul anilor 1960, săpăturile de la Ghezer au descoperit o poartă cu aceeaşi arhitectură, care a fost datată de arheologi în secolul al X-lea, în timpul lui Solomon. Textele descoperite la cele două situri confirmă identificarea lor cu Haţor şi Ghezer. Însă, cercetătorii postmoderni au început să pună sub semnul întrebării această conexiune cu activităţile lui Solomon, afirmând că porţile ar trebui să fie datate mai târziu în istorie.[16]

În 1990, am avut privilegiul să particip la săpăturile reluate de la Ghezer. Pe durata sezonului respectiv, lucrând cu profesorul William G. Dever de la Universitatea din Arizona, am descoperit dovada necesară pentru a plasa în mod ferm poarta în secolul al X-lea.[17] Recent, în ultimele trei veri (2004-2006), Universitatea Adventistă Southern a fost implicată în noile săpături de la Haţor, cel mai mare sit vetero-testamental din Israel.[18] Aceste două situri au produs dovezi impresionante cu privire la perioada lui Solomon. Porţile acestor cetăţi şi zonele din jurul lor au adus la lumină ceramică şlefuită şi roşie din secolul al X-lea. Arhitectura ambelor porţi era alcătuită din pietre fin cioplite care trezeau amintirea descrierii biblice a muncitorilor fenicieni foarte talentaţi, angajaţi de Solomon să termine treaba. Astăzi, arheologii continuă să dezgroape dovezi care confirmă descrierile biblice din secolul al X-lea.

State/culturi: Canaan şi Filistia

Niels-Peter Lemche a afirmat curajos că nici Canaanul, nici canaaniţii nu aveau o identitate clară în al doilea mileniu î.Ch. În cartea sa The Canaanites and Their Land, scrie: „În mod sigur, locuitorii presupusului teritoriu canaanit din Asia vestică nu aveau o idee clară despre dimensiunea concretă a acestui Canaan, nici nu ştiau exact unde este situat Canaanul.”[19] În esenţă, „canaaniţii Orientului Antic Apropiat nu ştiau că ei înşişi sunt canaaniţi.”[20] Concluziile lui Lemche au fost puse la îndoială,[21] dar el şi-a menţinut interpretarea proprie a surselor istorice, pe care le numeşte „imprecise” şi „ambigue”.

Această istorie revizionistă a Canaanului şi a canaaniţilor pur şi simplu nu poate să fie susţinută de dovezile arheologice aflate la îndemână. Termenul Canaan apare pentru prima dată în textele Orientului Antic Apropiat şi, pe baza acestei dovezi, regiunea a fost definită de cei mai mulţi dintre cercetători. Textele de la anticul oraş Ebla, localizat în Siria (cca. 2400 î.Ch.), menţionează pentru prima dată Canaanul, înţeles ca referindu-se la un teritoriu sau o regiune. Arhivele cu textele scrise în cuneiformele antice, de la Alalak şi Mari, indică de asemenea că oamenii din această regiune erau cunoscuţi drept canaaniţi, fiind făcute distincţii clare între ei şi alte grupuri. Scrisorile de la Amarna, descoperite în Egipt, oferă cea mai utilă documentare privind organizarea politică a Canaanului în jurul anilor 1400 î.Ch. Aici, expresii precum „toţi cei din Canaan”, „cetăţile Canaanului”, „teritoriile Canaanului” şi „pământul Canaanului” exprimă o entitate teritorială şi geografică cu anumite graniţe precizate, ce formează provincia egipteană din vestul Asiei.[22]

Egiptenii se referă la Canaan şi canaaniţi de 15 ori în înregistrările campaniilor militare din regiune. Locuitorii nu numai că sunt descrişi în aceste înregistrări, ci sunt şi portretizaţi în reliefurile de pe zidurile templelor din Egipt. Reproducerea temeinică din aceste reliefuri indică faptul că teritoriul Canaanului era plin cu cetăţi şi locuitori care se întindeau de la Gaza, în sud, până la regiunile sudice ale Libanului modern.[23] Cu siguranţă, din textele descoperite de arheologi mai sunt multe lucruri care pot face lumină privind acest teritoriu antic, menţionat în Scriptură.

Biblia îi descrie pe filisteni ca grup originar din Caftor sau Creta (Geneza 10:14; Ieremia 47:4; Amos 9:7). În 1992, Thomas L. Thompson a scris că „înţelegerea «filistenilor» ca reprezentând o populaţie străină intrusă în Palestina trebuie să fie respinsă.”[24] El a pretins că dovezile arheologice sunt „superficiale” şi a susţinut că „ceramica «filistenilor» nu reflectă pur şi simplu poporul filistean. Nici nu există vreo justificare pentru a-i considera pe aceşti olari drept imigranţi sau descendenţi ai imigranţilor… ci, mai degrabă, ceramica reflectă o sinteză de tradiţii ceramice aparţinând mai multor populaţii.”[25] Din păcate, nu există nicio perfecţionare a acestei ipoteze din respect pentru ceramică şi alte culturi materiale, lăsându-l pe arheolog să se întrebe ce anume o fi vrut să spună Thompson. Adevărul este că arheologia a explicat într-o manieră vie chestiunea filistenilor biblici, în ultimii 20 de ani.

Pe baza textelor egiptene şi a ceramicii (pictată cu aceleaşi motive ca vasele de olărit miceniene şi altele specifice zonei egeene), filistenii au fost văzuţi în mod tradiţional nu ca un grup indigen, ci în calitate fie de invadatori cuceritori, fie de grup migrator din lumea egeeană. Reliefurile egiptene ale lui Ramses al III-lea, de la Medinet Habu, înfăţişează aceste „popoare ale mării” sosind pe corăbii şi călătorind în care. Papirusul Harris I susţine că zicătoarea egipteană „filistenii au fost făcuţi pulbere” se referea la eşecul lor în faţa puterii militare a Egiptului.[26]

Înregistrările arheologice pot fi citate în sprijinul acestei reconstrucţii. Siturile devastate din întreaga parte de sud a Palestinei, în timpul Bronzului Târziu şi a tranziţiei spre Fierul Timpuriu, au fost puse în seama acestor grupuri disperate ale „popoarelor mării”, provenite din lumea egeeană (greacă). Atelierele de olărit din oraşele filistene precum Aşchelon, Aşdod, Tel Miqne-Ecron şi Tel Qasile au oferit noi vase remarcabile, cu influenţe egeene, în perioada care a urmat acestor distrugeri[27], iar analiza neutronilor activi a confirmat că această ceramică a fost produsă pe plan local, mai degrabă decât de a fi importată. Noi tipuri de arhitectură, indicând influenţe egeene, includ (1) camere cu vatră la Ecron şi Qasile, cu forme paralele în Pilos, Micene şi Tirins, în Grecia; şi (2) caracteristici ale clădirilor megaron egeene care sunt evidente la Ecron. Mai mult, influenţe cultice sunt atribuite statuetei „Aşdoda” cu elemente similare celor din Micene. Săpăturile arheologice la aceste situri şi la altele arată că cultura filisteană a fost complexă şi avansată în comparaţie cu aceea a israeliţilor contemporani.[28] Nu este nicio mirare că Samson a fost ispitit să coboare printre filisteni (Judecători 14:1).

Concluzie

Arheologia reprezintă una dintre puţinele discipline care are de-a face în mod exclusiv cu – artifacte, clădiri, oraşe şi teritorii – acele date tangibile, tridimensionale care, deşi acoperite de nisipurile timpului, aduc cu ele mărturii despre oamenii, locurile şi evenimentele trecutului. Pe măsură ce aceste monumente continuă să fie descoperite an după an, lumea biblică iese la lumină tot mai mult, oferindu-ne licăriri ale întinderii sale variate şi bogate. Există o nevoie tot mai mare de cercetare arheologică atentă în Orientul Mijlociu. Cercetătorii biblici şi istoricii, confruntaţi acum cu provocările postmodernismului, se orientează tot mai mult spre domeniul arheologiei ca sursă primară de informaţie despre istoria biblică. Deşi disciplina se află încă în faza sa embrionară, arheologia începe să completeze detaliile marii istorii biblice de la începuturile sale timpurii. În cadrul acestei misiuni, pretenţiile revizioniste ale cercetării postmoderne continuă să fie provocate de arhivele de piatră din Orientul Mijlociu.

(Traducere: Florin Bică)

16 Pentru dezbaterea acestui subiect în general, a se vedea Gary N. Knoppers, „The Vanishing Solomon: The Disappearance of the United Monarchy From Recent Histories of Israel," Journal of Biblical Literature 116, 1997, p. 19-44; a se vedea şi Dever, What Did the Biblical Writers Know?

17 Dever, „Further Evidence on the Date of the Outer Wall at Gezer," Bulletin of the American Schools of Oriental Research 289, 1993, p. 33- 54; Randall W. Younker, „A Preliminary Report of the 1990 Season at Tel Gezer," Andrews University Seminary Studies 29, 1991, p.19- 60

18 Amnon Ben-Tor, „Excavating Hazor: Solomon's City Rises From the Ashes," Biblical Archaeology Review 25/2, 1999, p. 26-37

19 Niels Peter Lemche, The Canaanites and Their Land, Sheffield, Sheffield Academic, 1991, p. 39

20 Ibidem, p. 152 

21 Nadav Naaman, „The Canaanites and Their Land: A Rejoinder," Ugarit-Forschungen 26, 1994, p. 397-418; „Four Notes on the Size of the Land of Canaan," Bulletin of the American Schools of Oriental Research 313, 1999, p. 31-37; Anson F. Rainey, „Who is a Canaanite? A Review of the Textual Evidence," Bulletin of the American Schools of Oriental Research 304, p. 1-15

22 Lemche, Canaanites, p. 152

23 Michael G. Hasel, Domination and Resistance: Egyptian Military Activity in the Southern Levant, 1300-1185 BC. Probleme der Ägyptologie 11, Leiden, Brill, 1998; The Name Equation: Mediterranean Peoples, Places, and Polities in the Egyptian New Kingdom

24 Thomas L. Thompson, Early History of the Israelite People From the Written and Archaeological Sources. Studies in the History of the Ancient Near East 4, Leiden, Brill 1992, p. 140

25 Ibidem, p. 271

26 James Pritchard, Ancient Near Eastern Texts, ediţia a III-a, Princeton, Princeton University Press, p. 262

27 Pentru o perspectivă de ansamblu a se vedea Trude Dothan, The Philistines and Their Material Culture, New Haven, Yale University, 1982; Trude Dothan şi Moshe Dothan, People of the Sea: The Search for the Philistines, New York, Macmillan, 1992

28 Pentru mai multe referinţe suplimentare a se vedea Hasel, „New Discoveries Among the Philistines: Archaeological and Textual Considerations," Journal of the Adventist Theological Society 9/1-2, 1998, p. 57-70