Urzeala morală din „Game of Thrones”

47

Printre cei care au analizat fenomenul se numără câţiva observatori cu formaţie teologică, de diferite confesiuni. Ei au încercat să identifice substraturile morale ale filmului și modul în care acestea i-ar putea influenţa pe privitori, iar violenţa și suprasexualizarea au de departe cele mai importante elemente generatoare de critică.

Al treilea sezon din „Urzeala tronurilor" („Game of Thrones”) se încheie cu episodul difuzat de HBO duminica aceasta în Statele Unite. Cele 5,5 milioane de telespectatori care au urmărit serialul produs după romanul omonim al lui George R.R. Martin au primit asigurarea că va exista și un al patrulea sezon în care să urmărească lupta acerbă pentru putere în Westeros.

Printre cei care au analizat fenomenul se numără și câţiva observatori cu formaţie teologică, de diferite confesiuni. Ei au încercat să identifice substraturile morale ale filmului și modul în care acestea i-ar putea influenţa pe privitori, iar violenţa și suprasexualizarea au de departe cele mai importante elemente generatoare de critică.

Editorialistul RNS, David Gibson, nota, de pildă, că serialul exercită o atracţie care se întrepătrunde cu violenţa lipsită de sens și mașinaţiile amorale – fără a lua în calcul sexul fără nicio restricţie – pe care scenariștii le-au folosit ca să scoată în evidenţă caracterul brutal al lumii aceleia în care alianţele fluctuează nestingherit.

Într-o postare pe blogul său de pe beingcatholic.com.au, Jonathan Doyle își exprima ferm convingerea că urmărirea serialului este toxică spiritual. „Ceea ce vedem are un impact asupra naturii noastre spirituale. (…) În viaţa aceasta, măsura în care ne expunem pe noi înșine la adevăr, frumuseţe și bunătate va avea un impact serios asupra relaţiei noastre cu Dumnezeu și asupra abilităţii noastre de a-L experimenta în viaţa de zi cu zi. Contemplarea frumuseţii ne aduce mai aproape de Dumnezeu… urmărirea serialului ne va duce la contrariu," scrie Doyle pe blogul său.

Daniel Muth, de la Living Church Foundation este însă ceva mai permisiv, spunând că nu crede că „este necesar ca un creștin să urmărească 'Urzeala tronurilor'", deși pare să fie de acord cu cei care au spus că filmul e o descriere fidelă a unei lumi în care fie „Christos nu s-a născut niciodată", fie din care „creștinismul a dispărut".

Pe de altă parte, Muth recunoaște că unii vor găsi „sexul arbitrar și violenţa" din film ca fiind „periculoase și dăunătoare" însă conchide că „a vedea disperarea și caracterul sălbatic care ameninţă să devină tipice acestei epoci poate ajuta la zguduirea și trezirea noastră din apatie."

Pe „lecţia care decurge din depravare" pune accentul și evanghelicul Kendrick Kuo, pe blogul patheos.com. El spune că „în ciuda conţinutului explicit atât în roman cât și în serial – ceea ce va opri un număr de cititori să consume Urzeala tronurilor – există și o cantitate sănătoasă de conţinut care poate fi amortizabil."

Jonathan Ryan comentează în Christianity Today, spunând însă că "Urzeala tronurilor" se înscrie în curentul ficţiunii distopice, care pare să fi „pus stăpânire pe literatura pentru adulţii tineri". El compară romanul/serialul cu filmul „Jocurile foamei" („Hunger Games"), în care, la fel, „fiecare faptă bună este pusă la îndoială, fiecare lucru bun este corupt în esenţa lui" și spune că „astfel de cărţi sunt apreciate ca fiind realiste, curajoase și neșovăitoare".

Însă Ryan nu împărtășește deloc această perspectivă: „neabătuta viziune sumbră a lui Martin asupra fiinţelor umane este departe de a fi realistă. El se uită la lume doar printr-un singur ochi și acela galben de icter și stricat. Lumea e plină de oroare, dar este de asemenea plină de oameni care se poartă lipsit de egoism, veseli, iubitori și care luptă din greu pentru comunităţile lor." Concluzia lui Ryan este că în complexitatea lor, în care convieţuiește binele și răul, oamenii sunt ca niște „ruine glorioase, avariate, dincolo de posibilitatea lor de a se repara. Însă chiar și așa există fragmente de râsete și bucurie." Iar acest lucru, spune Ryan, este ceea ce trebuie sărbătorit, în așteptarea momentului în care „imaginea chipului lui Dumnezeu va fi restaurat în om, care își va recăpăta gloria" de dinainte de căderea lui în păcat.

Autorul romanului a mărturisit însă că „acel tip de ficţiune în care toţi oamenii se unesc și se luptă cu un domn al întunericului nu mă interesează". Martin s-a declarat mai degrabă atras de explorarea unor dileme precum „ce e binele și ce e răul? Ce se întâmplă atunci când intenţiile noastre bune produc rău? Este scopul o justificare pentru mijloace?". Toate aceste întrebări par să îl exonereze de încărcătura morală a creaţiei sale. Totuși, nu putem ignora faptul că, așa cum declară prof. Scott Paeth pe blogul său, „modul în care Martin își încheie povestea spune multe despre lumea morală în care el trăiește."