Dilemele unui „la revedere” spus prea devreme

1934

La câteva decenii distanţă, două familii au fost puse în faţa unei decizii sfâșietoare: să păstreze sau nu în viaţă pe cineva drag aflat în stare vegetativă. Ambele familii au făcut o promisiune, ambele au respectat-o, iar la începutul acestei ierni, amândouă și-au pierdut oamenii dragi. Însă viaţa celor două persoane între momentul deciziei apropiaţilor și momentul decesului a fost atât de diferită, încât face ca dilema să persiste și după moartea lor.

Cazul fostului pilot de Formula 1 Michael Schumacher a făcut ca dezbaterea privind menţinerea în viaţă, cu ajutorul aparatelor, a persoanelor aflate în stare vegetativă să devină un subiect fierbinte chiar și pentru oamenii obișnuiţi, pentru care bioetica nu este o preocupare zilnică. Aproximativ 500 de persoane au participat, duminică, pe circuitul Spa-Francorchamps la un marş de susţinere pentru fostul campion. Potrivit postului RTL-TVi, alături de fanii belgieni s-au aflat şi susţinători ai lui Schumacher veniţi din Franţa, Olanda, Anglia şi Germania.

Sens, în stare vegetativă

Este emoţionantă solidaritatea fanilor, însă unii i-ar putea acuza că nu știu ce cer atunci când se opun ca Schumacher să fie deconectat de la aparatele care îl ţin în viaţă. Paul Cortez înţelege însă bine.

Când fiul lui de doar 7 ani, Mikey, a supravieţuit unui accident crunt de mașină, Paul Cortez I-a mulţumit Cerului că micuţul a scăpat și I-a promis lui Dumnezeu că va avea grijă de el, indiferent în ce stare va fi. În seara accidentului, când medicii i-au spus că va fi o minune dacă băiatul va supravieţui primei nopţi, s-a rugat, le spunea Cortez reporterilor Daily Mail. „M-am rugat ca Dumnezeu să ne conducă familiile prin acest necaz. Și așa a făcut", a adăugat el, cu vocea înecată de lacrimi. La rândul lui, tatăl și-a ţinut promisiunea, 31 de ani, timp în care Mikey a fost în stare vegetativă.

Familia a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-i face viaţa bogata lui Mikey. În starea în care se afla, el a făcut parte din familie la fel de mult ca și înainte de accident. Părinţii l-au dus în vacanţe, la meciurile de fotbal ale fratelui lui, și se bucurau de fiecare dată când Mikey părea să se arate încântat de prezenţa în cameră a unchiului lui favorit, și apoi a nepoţilor (copiii fraţilor lui). Medicii au fost sceptici dacă acele reacţii au fost simple reflexe, sau dovezi ale unei activităţi cognitive reduse, însă părinţii aveau mai puţine dubii. Aceste mici victorii și credinţa puternică în Dumnezeu i-au ajutat să continue pe acest drum și încă să găsească motive de bucurie.

La 38 de ani, Mikey a murit, însă, între cei 200 de oameni care au fost la înmormântare, mulţi spun că știu sigur ce a lăsat el în urmă. „Mikey i-a ajutat pe alţii să supravieţuiască", spunea Tim Basinger, care l-a cunoscut în adolescenţă. Familia lui Mikey l-a transformat într-un militant împotriva condusului în stare de ebrietate, aducându-l la discursurile publice pe care ei le ţineau pe această temă.

Respect pentru o dorinţă

La un ocean distanţă, o femeie din statul merican Texas murea, la 33 de ani, după ce judecătorii i-au permis soţului ei să ceară spitalului deconectarea de la aparate.

Angajaţii Spitalului „John Peter Smith" doreau să o mai ţină în viaţă pe femeie, care, la momentul la care a fost descoperită inconștientă (în noiembrie), era în a 14-a săptămână de sarcină. Însă Erik Munoz, soţul femeii, a cerut ca doctorii să respecte dorinţa femeii (care lucra ca paramedic) de a nu fi resuscitată.

Pe 14 ianuarie, bărbatul a intentat proces spitalului și pe 25 ianuarie a primit câștig de cauză, relatează BBC. Avocaţii lui au precizat, de asemenea, că fătul, despre care se presupune că nu s-ar fi mai oxigenat corect cu puţin timp înainte de accident, prezenta „anormalităţi distincte".

Decizia de a menţine sau nu, în mod artificial, viaţa cuiva drag este o dilemă uriașă chiar și atunci când nu ești nevoit să răspunzi presiunii opiniei publice (ca în cazul lui Michael Schumacher). Istorii ale unor oameni obișnuiţi, precum cea a familiei lui Mikey, arată că e posibil ca argumentele contra s-ar putea să fie limitate de incapacitatea noastră de a întrevedea viitorul. Pentru alţii, experienţa familiei Munoz este un model mai puternic de reacţie demnă în faţa unui destin implacabil, care nu ar trebui „răzgândit”. E greu de făcut un apel la înţelepciune și echilibru în astfel de situaţii, pentru că și înţelepciunea umană are limite, iar echilibrul în situaţiile de viaţă și de moarte nu este mereu o opţiune. Ambele perspective ne dau însă de gândit și ne arată că în anumite situaţii în care raţiunea își atinge capătul, e nevoie de altceva pentru a continua – indiferent de direcţie.