Durerea din spatele deciziei de a renunţa la un copil

1403

„Nimeni nu ar vrea să-şi abandoneze copilul”, spunea un părinte în faţa unei situaţii dificile. În ciuda unei strânse legături care ar trebui să existe între părinţii şi copii, nu sunt puţini aceia care îşi abandonează copiii bolnavi sau cu handicap în grija statului.

Cu câteva luni în urmă, în familia Liu, o familie de muncitori imigranţi chinezi, s-a născut micuţa Miaomiao. Încă de la naştere, ea a avut probleme grave de sănătate, lucru care i-a pus pe părinţii ei, oameni săraci, în faţa unei decizii foarte grele: să o păstreze sau să o dea statului, care se presupune că urma să o îngrijească şi să-i ofere tratamentul pe care ei nu şi l-ar fi putut permite.

„Nimeni nu ar vrea să-şi abandoneze copilul” spunea tatăl lui Miaomiao, „dar dacă am da-o statului, cel puţin ar avea o şansă să trăiască.” La doar câteva zile de naştere, cu durere în suflet, au plecat către casa de copii unde urmau să o lase. Odată ajunşi acolo, conducerea i-a anunţat că nu mai pot primi copii, deoarece sunt deja prea mulţi. Acest lucru i-a dat speranţă mamei lui Miaomiao, dar şi teama de a o putea îngriji aşa cum are ea nevoie.

Închiderea acestei case de copii din Guangzhou, din sudul Chinei, a atras atenţia și în presa internaţională, deoarece în doar şase săptămâni în care a fost deschisă, a primit în medie 5 copii pe zi, toţi cu probleme de sănătate grave. Înfiinţarea acestor orfelinate le oferă posibilitatea părinţilor care din diferite motive sunt nevoiţi să-şi abandoneze copiii de a o face în anonimat, deoarece abandonul copiilor este pedepsit. Susţinătorii acestei iniţiative spun că aceste case de copii salvează vieţi, deoarece părinţii nu mai sunt nevoiţi să-i abandoneze pe străzi sau în alte locuri nesigure, însă cei care se împotrivesc acesteia, spun că acest proiect nu face altceva decât să încurajeze abandonul copiilor.

În China, nu sunt puţini părinţii care sunt nevoiţi să-şi abandoneze copiii cu probleme, din cauza condiţiilor precare în care trăiesc, cu speranţa că statul se va ocupa de ei. Majoritatea copiilor din casa de copii din Guangzhou au probleme de sănătate grave sau vreun handicap, cum ar fi paralizie cerebrală, sindromul Down sau malformaţii cardiace congenitale, situaţii în care au nevoie de îngrijiri speciale, notează BBC.

Abandonaţi în grija statului

Situaţia Chinei nu este singulară. Problema abandonului copiilor bolnavi este regăsită în mai multe ţări. În Rusia, potrivit guvernului, aproximativ 118.000 de copii se află în orfelinate sau în case de copii care se află sub jurisidicţia statului. Aproape toţi părinţii acestor copii sunt în viaţă, dar cu toate acestea ei sunt „orfani”. Sonya, o fetiţă de patrusprezece ani, care locuieşte într-o casă de copii în prezent, povestea cum, atunci când s-a născut, părinţii ei au abandonat-o din cauza problemelor de sănătate cu care se născuse.

Ivan Sharipov a fost abandonat de către mama lui după ce a suferit o paralizie cerebrală, la vârsta de opt ani. „Dacă cineva te abandonează, înseamnă că nu are nevoie de tine”, spunea cu durere Ivan. Se pare că în Rusia, părinţii cu copii bolnavi grav sau cu handicap erau încurajaţi chiar de medici să-i abandoneze, lăsându-i în grija statului, care se presupune că i-ar fi îngrijit mai bine. Însă realitatea este cu totul diferită: aceştia nu primesc nici îngrijirile de care au nevoie, nici un minimum de educaţie, relatează BBC.

Astfel de orfelinate, unde copiii cu probleme erau abandonaţi au existat şi în România. Nu demult, a fost lansat un reportaj despre orfelinatul groazei de la Siret. După câţiva ani de la căderea dictaturii lui Ceauşescu, lumea întreagă a aflat de condiţiile în care trăiau copiii în orfelinatele din ţară. Jurnaliştii britanici, autorii reportajului, spuneau că „să ajungi la Siret înseamnă să ajungi la capătul lumii”, deoarece „într-o clădire cu patru etaje care a servit drept baracă pentru armata austriacă, România ascunsese cel mai mare gulag pentru copii abandonaţi şi cu dizabilităţi, departe de Capitală”.

Potrivit jurnaliştilor britanici, comuniştii nu acceptau copiii imperfecţi, motiv pentru care îi marginalizau sau îi ascundeau. Deși oripilaţi, nici europenii occidentali nu au fot dispuși să schimbe ceva, dat fiind faptul că doar câţiva copii au fost adoptaţi, restul rămânând în „orfelinatele groazei”. Acum, acei copii deveniţi adulţi beneficiază de o viaţă mai bună, dar traumele şi ororile din copilărie nu au dispărut din mintea şi sufletul lor.

Cu toate că România a făcut mari progrese în ceea ce priveşte protejarea drepturilor copiilor, problema abandonului copiilor încă persistă. Potrivit unui raport Unicef, abandonul copiilor a cunoscut o creştere semnificativă din anul 1967 până în anul 1990. După anul 1990, odată cu căderea comunismului care a presupus, printre altele, liberalizarea avortului şi accesul liber la anticoncepţionale, se presupunea că rata abandonului copiilor va scădea, dar nu a fost aşa.

Raportul cita declaraţia unor directori DJPDC care spuneau că cele mai multe abandonuri au loc în cazul copiilor cu malformaţii, deoarece mama experimentează simţăminte de ruşine, de teama de a nu fi judecată de societate, iar copilul neacceptat şi marginalizat de aceasta, notează ceecis.org.

Potrivit altor cercetări în domeniu, situaţia ar fi diferită, cel puţin în anumite ţări. Potrivit unui sondaj în SUA, în anul 2007, copiii cu probleme sau predispuşi unui risc mare de a suferi anumite boli şi care au nevoie de îngrijiri speciale, reprezintă aproximativ 19% din populaţia americană. Deşi opinia generală era că aceşti copii erau în pericolul de a fi a fi maltrataţi din orice punct de vedere sau neglijaţi, potrivit Journal of Mental Health Research in Intellectual Disabilities, acest lucru nu se bazează pe dovezi empirice.

Ce face diferenţa?

Având în vedere că statisticile nu sunt concludente în ceea ce priveşte abandonul copiilor cu dizabilităţi, e clar că există anumite motive şi circumstanţe care îi determină pe unii părinţi să aleagă varianta aceasta.

Unul dintre motivele care pot determina un părinte să-şi abandoneze copilul este lipsa mijloacelor de trai. În cazul unui copil bolnav, este nevoie de îngrijiri şi chiar o educaţie specială, lucru pe care mulţi părinţi nu şi-l pot permite şi atunci recurg la stat, care se presupune că acoperă aceste nevoi. De multe ori, chiar medicii le recomandă părinţilor să facă acest pas, sub pretextul că aceasta este cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru sănătatea şi viaţa copilului lor.

Un alt motiv poate fi  teama și rușinea. Mulţi părinţi se simt ruşinaţi de copilul lor bolnav şi chiar se tem de reacţia celor din jur. Motive importante reprezintă și vârsta mamei, starea civilă şi ocupaţia ei.