Empatia este o abilitate esenţială, iar creșterea copiilor astfel încât ei să dezvolte această abilitate este un factor-cheie pentru crearea unei lumi mai amabile, mai pline de compasiune și mai iubitoare.

Collett Smart, psiholog rezident la Mums at The Table susţine că mulţi oameni rezonează cu personajele de tip super-erou fiindcă una dintre caracteristicile acestora este că au experimentat o anumită traumă, după care au trăit ceea ce numim „creștere post-traumatică”. Cu alte cuvinte, super-eroii sunt exponenţi ai unor moduri de a face faţă vicisitudinilor și de a crește în mijlocul adversităţii. Când super-eroii fac bilanţul vieţii lor ei găsesc un sens în pierdere, își descoperă puncte forte, aleg un drum nou și purced la a-i ajuta pe alţii. În esenţă, își folosesc noile puncte forte pentru a deveni activiști pentru justiţia socială.

O altă „regulă” este că, în ciuda defectelor sau slăbiciunilor lor (pentru că și super-eroii au defecte), adevăraţii super-eroi aleg altruismul în locul urmăririi bogăţiei și puterii personale.

Analogia cu super-eroi este adesea folosită ca o modalitate de a învăţa copiii să facă faţă agresorilor și să manifeste empatie și bunătate. Și, așa cum super-eroii au puteri și abilităţi diferite, la fel, fiecare persoană are diferite puncte forte și abilităţi care ne permit fiecăruia dintre noi să îi ajutăm pe cei din jur în moduri diferite. (Despre forţa brută pe care o folosesc eroii în rezolvarea problemelor trebuie de asemenea discutat, dar în articolul de faţă ne ocupăm strict de abilităţile emoţionale care ne ajută în rezolvarea conflictelor.)

„Super-eroul a devenit un nume de cod pentru obiectivul de a-i ajuta pe alţii și un simbol pentru activităţile în slujba binelui social”, spune Collett. Un super-erou poate spune că „este un ambasador al Misiunii pentru Dreptate Internaţională, pentru că munca lui neobosită este chiar în acest domeniu: îi apără pe cei săraci și caută dreptatea celor făcuţi prizonieri pe nedrept.”

Cum poţi dezvolta empatia copilului tău?

Creșterea copiilor astfel încât ei să dezvolte această abilitate este un factor-cheie pentru crearea unei lumi mai amabile, mai pline de compasiune și mai iubitoare.

Megan Jaworski mamă a doi băieţei și terapeut motivaţional, oferă cinci pași simpli pentru a ne ajuta să dezvoltăm empatia copilului (pentru că aceasta este o abilitate care se învaţă). Totul începe cu părintele: cu modul în care acesta denotă empatie de faţă cu copilul.

1. Conectează-te emoţional cu copilul

Atunci când cel mic este supărat, rănit emoţional, când are o criză de nervi, e confuz sau frustrat, cea mai rapidă cale de a arăta empatie începe cu atingerea și coborârea la același nivel cu copilul. Uneori poate începe pur și simplu printr-o privire plină de dragoste și de compasiune.

Atunci când copilul este furios sau are o „criză”, el își folosește partea aceea a creierului care este responsabilă de răspunsul de fugă, luptă su blocaj. Atunci când această parte a creierului este activată, partea creierului care este responsabilă de empatie, logică și raţiune (lobul frontal) nu poate funcţiona simultan. Prin urmare, a încerca să discuţi rezonabil, a argumenta, a urla, a-i ţine predici cât este în această stare nu va funcţiona.

2. Validează-i sentimentele

Pentru a putea valida sentimentele copilului tău este nevoie să îi înţelegi perspectiva. E imposibil să vezi lucrurile în totalitate ca el, însă poţi să consideri perspectiva lui ca fiind adevărată. În acest fel, părintele devine învăţăcel.

Putem face remarce precum: „cred că te-a durut”, „sentimentele tale sunt tare puternice acum” sau, dacă e mai mare, „văd că lucrul ăsta te-a supărat și mi se pare și mie trist”.

Validarea și atribuirea unui nume pentru sentimentele lor îi va ajuta să proceeze ceea ce simt și să depisteze mai ușor sursa. Atunci va trebui să ascultăm. Dacă nu putem învăţa de la copiii noștri despre lucrurile prin care ei trec, înseamnă că nu putem fi empatici. Și ar fi bine să învăţăm să fim pentru că cei mici învaţă cel mai mult și cel mai bine uitându-se la acţiunile noastre.

3. Nu judeca

Potrivit lui Brené Brown, autoarea cărţii Îndrăznește să conduci, îi judecăm pe oameni cu privire la aspecte în care noi înșine suntem cel mai susceptibili la rușine. Mai mult, îi judecăm pe cei are se descurcă mai rău decât noi în acele aspecte.

De exemplu, dacă te surprinzi judecându-i pe oameni cu privire la felul în care arată, înseamnă că, cel mai probabil, te judeci și pe tine bazat pe modul în care arăţi, iar lucrul acesta este ceva de care ar fi bine să te ocupi.

Când îi judecăm pe alţii de faţă cu copiii noștri, ei ne aud și învaţă din cuvintele și acţiunile noastre. De asemenea, criticarea aspră a altor persoane sfârșește adesea prin a ne produce nouă înșine rușine. Iar când ne simţim rușinaţi, tindem să îi rănim pe ceilalţi. Copiii noștri văd lucrul acesta, chiar și atunci când noi nu suntem conștienţi că se întâmplă. Ei sunt foarte atenţi la judecăţile pe care le pronunţăm și percep foarte ușor rușinea. De asemenea, atunci când copiii noștri se simt judecaţi, lucrul acesta îi poate face să se rușineze, ei înșiși vor începe să emită judecăţi cu privire la ceilalţi și să îi rănească pe cei care îi fac să se simtă rușinaţi.

Ca să nu mai spunem că e foarte posibil să trăim situaţii în care copiii noștri să ne producă rușine atunci când vedem că și ei denotă o caracteristică pentru care noi ne judecăm pe noi înșine sau care ne produce rușine la gândul că nu ne-am ocupat de ea.

Ţi s-a întâmplat vreodată să asiști la o ieșire furioasă a copilului tău, cu privire la cine știe e nimic, și să te simţi jenat, rușinat și mâniat în același timp, așa încât să nu poţi răspunde la comportamentul copilului în maniera în care ţi-ai dori? Noi putem fi foarte intoleranţi faţă de copiii noștri atunci când îi vedem demonstrând exact lucrul acela pentru care noi înșine ne condamnăm cu asprime.

Pentru a evita judecăţile aspre trebuie să fim conștienţi de vulnerabilităţile care ne provoacă rușine. Acest lucru presupune să ne construim un simţământ puternic al valorii de sine și o încredere de sine întemeiată, pentru că pe măsură ce suntem mai conectaţi la realităţile noastre emoţională, în aceeași măsură vom putea să ne conectăm la universul emoţional al celorlalţi, inclusiv al copiilor noștri.

4. Dă un nume sentimentului

Cu cât suntem mai capabili să identificăm mai multe emoţii pe care le trăim noi înșine, cu atât vom putea recunoaște mai bine emoţiile copiilor noștri. Lucrul acesta îi învaţă să își cunoască trăirile și să le recunoască și ei în ceilalţi.

Nu putem procesa o emoţie pe care nu o identificăm, pentru care nu avem un nume și despre care nu putem discuta. Dând acelei emoţii un limbaj, extindem capacităţile emoţionale ale copiilor noștri și se dezvoltăm capacitatea de a nutri empatie.

Dacă avem un copil de grădiniţă, putem folosi cuvinte foarte foarte simple: „Cumva imţi că ţi-e frică acum?”. Dacă avem un copil de școală primară: „Îmi pare rău că te-ai certat cu prietenul tău. Știu că e nasol și că te necăjește treaba asta. Vrei să vorbim despre ce s-a întâmplar?”, „Văd că ești frustrat legat de tema asta de la școala. Vrei să îmi povestești ce-i cu ea?” sau „Ce înţeleg eu e că…”

Putem interpreta și greșit sentimentele lor. De fapt, uneori chiar se va întâmpla asta. Și e OK; atâta timp cât greșeala noastră vine pe un fond de iubire și curiozitate faţă de celălalt, putem încerca din nou și putem verifica dacă a doua oară am înţeles bine.

Ca părinţi, tindem să vorbim prea mult atunci când încercăm să îi redirecţionăm sau să îi învăţăm pe copiii noștri. Deseori, folosirea unui număr mai mic de cuvinte produce un impact mai puternic. Să ascultăm mai mult decât vorbim. Să vorbim pentru a le valida sentimentele și a empatiza, apoi să ascultăm.

5. Fii atent la ceea ce tu și copilul tău simţiţi

Cea mai mare greșeală atunci când empatizăm cu cineva este să tratăm sentimentele lor ca și cum ar fi ale noastre. Fii conștient ce fel de sentimente se nasc în tine, ce fel de sentimente transmite limbajul corpului tău și nu te identifica excesiv cu ceea ce simte celălalt. Adu-ţi aminte că aceste sentimente pot trezi în tine emoţii care să aibă un impact negativ asupra modului în care ne conectăm, empatizăm și îi ajutăm pe ceilalţi.

Este extrem de important ca, atunci când manifestăm empatie, să ne aplecăm atenţia asupra situaţiei date, fără a ne baza pe experienţele sau pe emoţiile trecute pe care ni le trezește incidentul curent.

Doar după ce ne-am conectat și am empatizat vom putea cu adevărat să dirijăm comportamentul copilului, să îi împărtășim din înţelepciunea noastră lecţii care să îl ajute.

Nu o să ne iasă mereu. Nu vă pot spune de câte ori mi-am ieșit din fire și am lăsat propria rușine să stea în calea educaţiei pe care doream să i-o ofer copilului meu, și cum am aruncat empatia pe geam cu aceeași ocazie. Însă, cu cât exersăm mai mult, cu cât integrăm mai mult empatia în vieţile noastre, cu atât ea va deveni o parte mai naturală a ceea ce suntem noi. Așezăm temelia pentru o viaţă mai fericită și mai plină de iubire în familia noastră.

Aceasta este o traducere adaptată a unui articol apărut mai întâi pe site-ul Mums at the Table.