Excelenţă și modestie | Un interviu cu dr. Bert B. Beach

Numele său este Bert B. Beach. Până la pensionare, în iulie 1995, a fost directorul Departamentului de Relaţii Publice și Libertate Religioasă (PARL) al Conferinţei Generale a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.

În cercurile liderilor religioși ai altor confesiuni, la nivel mondial, dr. Beach este probabil, după cum spunea teologul adventist Roy Adams, cel mai cunoscut adventist în viaţă. Ca unul care a participat în calitate de observator la Conciliul Vatican II, dr. Beach a scris și o carte pe această temă – Vatican II: Bridging the Abyss (Vatican II: o punte peste prăpastie). Mai târziu a publicat și lucrarea Ecumenism: Boon or Bane? (Ecumenismul: binecuvântare sau blestem?). Am avut ocazia să stau de vorbă cu un om excepţional de simplu și prietenos, în ciuda faptului că până la cei 85 de ani ai săi a avut contacte cu unii dintre cei mai importanţi lideri religioși și politici ai lumii.

A.B. : Stimate dr. Beach, sunteţi binecunoscut în cercurile religioase pentru o foarte lungă activitate de apărător al libertăţii religioase pentru toţi și ca diplomat în relaţiile interbisericești și interreligioase. Care sunt factorii care v-au pregătit pentru această carieră remarcabilă?

B.B. : Sunt un cetăţean al lumii. Tatăl meu, deși american, lucra în Elveţia, unde era sediul organizaţiei regionale a Bisericii Adventiste pentru Europa de Sud. Așa că m-am născut la Gland, unde Biserica Adventistă are un spital și o clinică medicală faimoase. Nu mi-e teamă să spun anul: 1928. De acolo, tatăl meu s-a mutat la Bruxelles. Limba franceza era deja limba mea uzuală, așa că în Belgia mi-a fost foarte ușor. Apoi ne-am mutat la Paris, unde tata a lucrat patru ani. Dar în 1936 tatăl meu a fost transferat din nou în Elveţia, la Berna, ca secretar general al organizaţiei regionale. La școală studiam germana literară, iar în viaţa cotidiană vorbeam germana elveţiană, sau berneza. Abia la 18 ani am putut să merg în America și să mă ocup de limba engleză.

Apoi m-am întors în Europa, am terminat un doctorat în istorie la Sorbona. Mai târziu am obţinut și un doctorat în teologie, în cadrul bisericii mele. Pentru un timp am lucrat la Colegiul adventist din Villa Aurora, lângă Florenţa, și mi-am pus la punct limba italiană. Faptul că am ajuns să vorbesc toate aceste limbi m-a ajutat mult să dezvolt relaţii directe și apropiate cu multe personalităţi din lumea întreagă. Faptul că am locuit în tinereţe în atât de multe locuri m-a făcut să apreciez diferitele culturi și să fiu sensibil la particularităţile fiecăreia.

A.B. : Aţi cunoscut personalităţi care v-au inspirat și v-au motivat să lucraţi în domeniul libertăţii religioase?

B.B. : Când lucram la Paris, l-am cunoscut pe dr. Jean Nussbaum, un om extraordinar, de care unii pastori și credincioși români mai în vârstă își amintesc. El a avut o influenţă foarte mare asupra mea.

Dr. Nussbaum era elveţian. Tatăl lui a fost pastor, iar el era medic. În Primul Război Mondial a fost trimis de guvernul lui în Serbia ca medic, ca să-i susţină pe sârbi, care aveau nevoie de ajutor medical pentru a-i îngriji pe bolnavi. El s-a întâlnit în Serbia cu o asistentă medicală care provenea dintr-o familie nobilă și s-a căsătorit cu ea. În felul acesta a stabilit relaţii cu familia regală din Serbia. Așa a cunoscut oameni de pretutindeni. Avea un dar rar întâlnit: cunoștea oameni și avea un impact deosebit asupra lor. Erau membri ai guvenului care se simţeau onoraţi să îl cunoască. Am simţit întotdeauna că eu sunt cel onorat atunci când trebuia să mă întâlnesc cu o persoană oficială. Dr. Nussbaum reușea să îi facă pe ceilalţi să se simtă onoraţi.

Îmi aduc aminte că în anii ‘50 eram directorul colegiului din Vila Aurora, Italia. Era înainte ca televiziunea să se lanseze pe piaţă. Radioul domina piaţa comunicaţiilor. Îmi aduc aminte că la ora șase seara erau știrile principale ale zilei și probabil că jumătate din populaţia Italiei le asculta. Buletinul a început cu următoarea știre: „În dimineaţa aceasta, președintele Republicii Italiene a primit vizita unui oaspete special, dr. Jean Nussbaum, cu care a discutat problema libertăţii religioase din lumea întreagă.“

Mi-am spus: „Este darul acestui om!“ Am lucrat pentru puţină vreme cu el în Paris și apoi am preluat unele dintre responsabilităţile sale la nivel european și apoi mondial. Am fost convins că există mijloace diplomatice prin care putem să îi influenţăm pe oameni să trateze cu respect credinţele și religiile celorlalţi.

A.B. : Vorbiţi-ne mai mult despre modul în care aţi promovat cauza libertăţii religioase. Cum v-aţi raportat la autorităţi și guverne, atunci când acestea au neglijat sau au limitat libertatea cetăţenilor lor?

B.B. : Eu nu cred că trebuie să ataci autorităţile. Mai ales dacă biserica ta este minoritară. Este una dacă faci parte dintr-o biserică mare, care are milioane de credincioși într-o ţară. O biserică mare care creează valuri supravieţuiește cu ușurinţă. De exemplu, Biserica Ortodoxă din România poate să se împotrivească hotărârilor guvernului. Lucrul acesta nu îl poate face o biserică minoritară pentru că nu beneficiază de un număr mare de voturi în arena politică.

Eu am crezut dintotdeauna că trebuie să ne facem prieteni, să-i cunoaștem pe conducătorii ţării, înainte să avem probleme.

Este neînţelept să mergem la ei pentru prima dată atunci când avem de a face cu o criză serioasă. Vă pot da exemple în care au existat probleme pentru pentru că o biserică nu era cunoscută. Dacă ar fi fost cunoscuţi dinainte, membrii ei ar fi putut să rezolve acea situaţie.

Cred că noi, reprezentaţii bisericilor, trebuie să fim deschiși, onești, cinstiţi. Trebuie să putem vorbi cu oamenii, să îi cunoaștem și să ne facem cunoscuţi. Trebuie să le demonstrăm, și aceasta este ceea ce își propune constant biserica mea, că suntem cetăţeni loiali, că ne înţelegem răspunderile faţă de propria ţară, că facem tot ce putem mai bine pentru bunăstarea economică, socială și morală. Am învăţat acest lucru din experienţa mea.

Nu am urmărit să apar la jurnalele de știri scriind scrisori pline de atacuri sau ţinând discursuri ostile faţă de persoanele oficiale. Poate că uneori va trebui să facem și asta, atunci când un guvern va lua decizii total greșite. Poate că va trebui să luăm poziţie, însă cel mai adesea nu este nevoie să facem lucrul acesta, ci putem ajuta mult mai mult prin influenţa noastră și explicând de ce trebuie să luăm această poziţie.

Uneori oamenii nu înţeleg. De exemplu, în armată, acolo unde stagiul militar este obligatoriu. Îmi amintesc de niște probleme cu care m-am confruntat cu mai mult timp în urmă cu privire la stagiul militar din Grecia. Dacă un soldat refuză să lucreze sâmbăta sau refuză să poarte armă, această atitudine poate fi înţeleasă ca sfidare a propriei ţari, ca lipsă de loialitate când ţara se confruntă cu ceva similar războiului civil. Există partizani, există influenţe străine. Un asemenea soldat, care invocă motive de conștiinţă, poate fi văzut ca fiind de partea acestor puteri străine, în loc să se înţeleagă că, deși este un cetăţean loial care vrea să-și slujească ţara, în același timp el vrea să Îl slujească și pe Dumnezeu – vrea să le facă pe amândouă.

A.B. : Deci aceasta este ceea ce numiţi numită o diplomaţie tăcută.

B.B. : Unii oameni numesc aceasta legarea de prietenii și influenţa asupra altor oameni. Este nevoie de timp și de perseverenţă. Uneori, oamenii renunţă prea ușor. Îmi aduc aminte de un vecin din Anglia. Biserica tocmai își stabilise sediul la St. Albans. Îmi amintesc că oamenii din zonă au început să se teamă. Un vecin a construit imediat un gard ! „Am auzit că vin adventiștii de ziua a șaptea. Sunt periculoși“, spunea cineva. Mai târziu, acest om și-a cerut scuze. „Nu am știut cine sunteţi. Dacă aș fi știut cine sunteţi, nu aș mai fi cheltuit banii ca să construiesc un gard de care nu aveam nevoie.“

Oamenii nu ne înţeleg. M-am întâlnit cu un lider al unei biserici, un bun teolog baptist. El mi-a spus: „Voi vă numiţi adventiști de ziua a șaptea. Asta înseamnă că cele mai importante lucruri pentru voi sunt cea de-a doua venire a lui Iisus și Sabatul. Acesta este crezul vostru.“ Eu i-am răspuns: „Nu prea aveţi dreptate. Noi credem în mântuirea prin Iisus. Acesta este cel mai important lucru. Viaţa creștină este cea mai importantă. Cele două doctrine menţionate subliniază ceva care ne deosebește de alţii.“ Am adăugat: „Dumneavoastră sunteţi baptist. Asta înseamnă că cel mai important lucru pentru dumneavoastră este botezul.“ El a zis: „Nu-i așa. Cel mai important lucru este mântuirea!“

Există adesea neînţelegeri. Un alt teolog mi-a spus odată: „Numele vostru este adventiști de ziua a șaptea. Asta înseamnă că Îl așteptaţi pe Christos să se întoarcă în ziua a șaptea!“ Nici măcar nu îmi trecuse prin minte așa ceva. A trebuit să îi explic că nu asta înseamnă denominaţiunea noastră.

Dacă nu ne întânim cu oamenii, dacă nu vorbim cu ei, dacă nu le explicăm, dacă nu le dăm o motivaţie pentru a crede, așa cum apostolul Petru ne spune să facem, nici măcar nu vom ști care sunt lucrurile pe care ei le înţeleg greșit. Petru spune: „Fiţi întotdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe și cu teamă, având un cuget curat.“

A.B. : V-aţi întâlnit cu mulţi oameni din alte confesiuni și aţi purtat discuţii cu ei, aţi lucrat cu ei. Cum descrieţi aceste relaţii?

B.B. : Adventiștii nu sunt membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB). Ceea ce nu se știe este că nici nu am putea face parte, pentru că suntem o confesiune religioasă mondială, iar acest consiliu a fost organizat în așa fel încât din el fac parte doar biserici naţionale, și nu confesiuni religioase mondiale. Cu alte cuvinte, în consiliu nu a intrat Federaţia Luterană Mondială sau Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate. Aceste organizaţii nu fac parte din CMB, pentru că acesta este format din biserica luterană naţională din Norvegia, din Danemarca, din Uniunea Baptistă a Marii Britanii etc. Deci așa este alcătuit. Eu am fost consilier acolo și m-am întâlnit cu acești oameni. Am avut parte de discuţii interesante cu ei.

Același lucru s-a întâmplat cu cei dintr-o altă organizaţie, numită Confesiunile Religioase Mondiale. Biserica Adventistă este una dintre aceste confesiuni religioase mondiale. Se organizează întâlniri anuale. Secretarii acestor confesiuni religioase se întâlnesc anual. Eu am participat la aceste întâlniri timp de 36 de ani.

Cred că am fost secretarul ei timp de 32 de ani, până când am ieșit la pensie. Succesorul meu în organizaţia bisericii adventiste la nivel mondial, dr. John Graz, a preluat poziţia mea. Am deţinut poziţia de secretar atât de mult timp, încât ei sunt fericiţi ca tot un adventist de ziua a șaptea să fie secretar. Ei apreciază că noi ne îndeplinim slujba și ajutăm pe toată lumea, suntem cinstiţi și nu suntem părtinitori. Noi nu am încercat să ne apărăm doar interesele noastre, ci am apărat interesele întregului grup care este acolo.

Pe de altă parte, am avut discuţii foarte folositoare la un nivel mai larg, de exemplu, cu unele confesiuni care de asemenea păzesc sau au păzit Sabatul zilei a șaptea. Am avut discuţii teologice și cu Consiliul Mondial al Bisericilor, cu departamentul Credinţă și ordine. Aceste discuţii au avut loc cu mult timp în urmă. Cred că ele au început în 1968 și au durat până în 1972–1973. Timp de câţiva ani am avut întâlniri de discuţii anuale pe marginea a ce credem, care este direcţia noastră, care sunt așteptările noastre. Ei ne-au explicat poziţia lor, care sunt așteptările lor. Au fost discuţii foarte folositoare, care ne-au deschis ochii în anumite privinţe. Ei au început să ne trateze cu un respect mai mare. Un rezultat al acestor întâlniri este faptul că am fost invitaţi să facem parte din organizaţia Confesiunilor Creștine Mondiale. Până atunci nu fuseserăm invitaţi.

A.B. : Aţi lucrat pentru a face ca Biserica Adventistă să fie mai bine înţeleasă. Aţi observat în timp o schimbare consolidată de percepţie cu privire la adventiștii de ziua a șaptea?

Da. Cred că noi, adventiștii, am avut un start mai dificil. Noi ne-am desprins din mișcarea millerită care stabilise date pentru cea de-a doua venire a lui Christos. Biserica adventistă nu a stabilit niciodată date. Mișcarea millerită făcuse lucrul acesta. Unii dintre mileriţi au venit mai târziu și au format biserica adventistă. Ei le-au vorbit membrilor lor despre cea de-a doua venire a lui Iisus, despre faptul că trebuie „să iasă afară din Babilon“ și datorită acestui lucru s-a dezvoltat puţină ostilitate. Celelate biserici i-au văzut uneori pe acești urmași ai lui William Miller, adventiștii, care vorbeau tot timpul despre cea de-a doua venire a lui Iisus, ca fiind o influenţă negativă și i-au exclus din rândul membrilor. Deci a existat ostilitate și dintr-o parte, și din cealaltă. Așa că startul nu a fost unul promiţător. În zilele de început ale Bisericii Adventiste, evangheliștii adventiști erau incisivi. Unul dintre lucrurile care le făcea plăcere era să îi provoace pe liderii altor biserici la dezbateri publice. Trebuie știut că acest lucru făcea parte din cultura acelor zile. Astăzi, asta nu mai face parte din cultura noastră. În orice caz, trebuie să recunosc că a fost, în parte, vina noastră.

O altă parte de vină le aparţine altor oameni, prejudecăţilor și unei slabe înţelegeri a libertăţii religioase. În mod tradiţional, chiar și în Biserica Catolică, libertatea religioasă era văzută ca fiind dreptul la adevăr. Dacă ai adevărul, ai desigur drept la libetatea religioasă. Dacă nu ai adevărul, nu ai dreptul la libertatea religioasă.

Din fericire, la cel de-al doilea Conciliu al Vaticanului, Biserica Romano-Catolică și-a schimbat opinia. Istoria ne va arăta cât va dura această schimbare. Ei au făcut o schimbare și au spus: Poate că erezia nu are drepturi, însă individul are drepturi. Poate că nu ai toate drepturile să crezi și să înveţi pe alţii erezii, însă nimeni nu are dreptul să te oprească să faci lucrul acesta. Este adevărat că poate fi considerată libertate religioasă în sensul negativ, însă este o libertate religioasă. Dacă pot să predic mesajul meu, dacă pot să îi învăţ pe alţii despre credinţa mea, dacă pot să practic religia și nimeni nu are dreptul să mă oprească, aceasta este o formă de libertate religioasă. Îmi place să o exprim într-un limbaj pozitiv și să spun că am dreptul să fac lucrul aceasta. Poate însă fi exprimată și altfel.

Citește și: Credinţă, nu iluzii. Interviu cu Rusty Williams

Cred că societatea, în general, s-a schimbat și a devenit mai tolerantă. Asta, dacă vorbim la modul general, dar în particular nu se întâmplă întotdeauna.

Cred că societatea a devenit și mai puţin religioasă, în același timp. Dacă ești secularizat, nu te mai lupţi pentru crezul religios chiar dacă ai mers la biserică când ai fost botezat și când nu aveai dreptul la opinie pentru că erai un copil. Poate că mai mergi la biserică mai târziu la confirmare, sau poate la o nuntă și probabil că rudele te vor mai aduce la biserică când vei muri. La aceasta se reduce viaţa spirituală a unei mari mulţimi de oameni din lumea creștină de astăzi. Ei nu au parte de o experienţă religioasă activă. Pentru că acum există această atmosferă de creștinism secularizat, este mai ușor pentru existenţa libertăţii religioase.

Revenind strict la întrebare, la nivelul internaţional, la care am lucrat eu, în bună parte liderii altor biserici consideră că adventiștii de ziua a șaptea cred prea mult în escatologie sau subliniază prea mult importanţa Sabatului. Sunt alţii care spun: „Ţineţi Sabatul, pentru că noi pierdem duminica! Este așa de bine să existe cineva care are o zi de închinare pe care o respectă.“ Cred că lucrurile merg bine. Când oamenii ne cunosc, știu că adventiștii de ziua a șaptea sunt oameni buni și lucrul acesta este important.

Noi trebuie, de asemenea, să realizăm faptul că există foarte mulţi oameni buni în celelalte biserici. Uneori am impresia că sunt adventiști care cred că datoria de a evangheliza lumea stă doar pe umerii noștri. Cred că lucrul acesta nu este adevărat. Este adevărat că avem această responsabilitate, însă cred că Dumnezeu folosește și alte biserici, și alte organizaţii și entităţi pentru a predica Evanghelia.

Când eram copil, se vorbea prea puţin despre cea de-a doua venire a lui Iisus, despre mântuirea prin credinţă. Poate că Biserica Luterană mai vorbea despre așa ceva. Astăzi avem mișcarea penticostală, cu sute de milioane de credincioși, care vorbește despre cea de-a doua venire a lui Iisus. Poate că nu vorbesc despre ea chiar așa cum noi credem că ar trebui să vorbească. Este foarte important însă faptul că oamenii vorbesc despre venirea iminentă a Împărăţiei lui Iisus. Cred că acesta este un pas înainte.

A.B. : Dr. Beach, vă mulţumesc pentru că v-aţi găsit timp să ne deschideţi perspectiva cu privire la importanţa bunelor relaţii de comunicare între credincioșii diferitelor biserici și cu privire la mportanţa vitală a libertăţii religioase.