Am acceptat provocarea de a scrie despre motivaţie gândindu-mă că este o sarcină ușoară, după atâtea discursuri motivaţionale citite, ascultate sau rostite.
Demersul însuși a devenit însă o lecţie (motivaţională), pentru că mi-am dat seama rapid că și pentru a scrie despre motivaţie ai nevoie de… motivaţie. M-am lăsat pentru o clipă copleșit de dorinţa de a oferi ce pot mai bine; m-am simţit apăsat de „greutatea“ subiectului și am constatat că „sindromul paginii goale“ nu este un mit. De aceea am abandonat pagină albă a ecranului și mi-am oferit o pauză de introspecţie.
Dincolo de cugetările filosofale și clișeele din team-buildingurile corporatiste, am ales să analizez nu rolul motivaţiei, ci ce generează lipsa ei. Am încercat să evit magnetismul spuselor lui Winston Churchill, cum că „puterea de a depăși eșec după eșec ne conduce către succes“. Mi-am amintit că Indira Ghandi avertiza asupra „motivaţiei spre rău“, iar George Elliot conchidea că „viaţa este tristă fără motivaţie“.
Uimitor probabil pentru unii, la capătul inventarului momentelor bune din viaţa mea am realizat că, într-o proporţie covârșitoare, acestea se datorează familiei și că, pentru mine, de cele mai multe ori motivaţia își are izvorul tot acolo, în familie. E adevărat că nu pot despărţi motivaţia de modele sau de poveștile de succes, dar mai ales de bucuria din ochii celor dragi și de admiraţia lor faţă de succesul obţinut la un moment dat. În mod clar, pentru mine, familia a reprezentat și reprezintă motivul pentru care, chiar fără să realizez uneori, am acceptat sau am respins o provocare.
Nu toate deciziile și alegerile mele au fost corecte, deși cred că au fost luate cu bună-credinţă. Dar, dacă aș putea derula viaţa, cu siguranţă nu m-aș mai lăsa strivit de confort și de comoditate și nu m-aș mai lăsa tentat să amân. Amânările, confortul și comoditatea în exces sugrumă motivaţia și ne transformă în fii risipitori de energie, timp și așteptări.
Bănuiesc că, în ochii altora, am realizat destule, dar știu că cel mai pregnant sentiment pe care îl am este de risipire. Încerc încă să evadez dintr-o etapă existenţială dominată de multe întrebări și puţine răspunsuri și mă căiesc că, din cauza confortului și a unui program sufocat de multe probleme neesenţiale, nu reușesc să scotocesc eficient după cele din urmă. Mă bucură totuși cantitatea nesperat de mare de concluzii la care ajung teoretic, deși mă sperie pe cât de puţine reușesc să le pun în practică.
Înţeleg că proporţia nu poate fi aceeași, dar mă îngrijorează diferenţa dintre ele. Îmi rămâne pregnant sentimentul de risipire, mai ales pentru că știu bine modelele pe care le-am avut și încă le am. Cunosc contextul, șansele și oportunităţile primite. Am avut și am părinţi, socri, profesori, mentori care mi-au fost și-mi sunt foarte apropiaţi.
Excelenţa acestor modele merită mai multe proiecte de succes în viaţa mea. Mă bucur că unii dintre aceștia au apucat sau au încă posibilitatea să vadă cum m-au influenţat și îmi pare nespus de rău că, din cauza amânărilor, unii dintre ei nu mai pot să se bucure de realizările mele. Bucuria lor ar fi însemnat pentru mine mai mult decât succesul proiectului în sine.
Acest eseu nu este un exerciţiu de vulnerabilizare publică, nici măcar un exerciţiu de asumare. Este, sau cel puţin îmi doresc să fie, o pledoarie pentru a face totul la timp. O pledoarie pentru alegerea modelelor autentice și reale. O pledoarie pentru alegerea de a le mărturisi modelelor noastre că ne sunt modele atunci când încă se pot bucura de această mărturisire.
Vreau, de fapt, să propun o concluzie verificată în viaţa mea: motivaţia este generată mai ales de familie, de cei care ne înconjoară și contează pentru noi. Cu gândul la Divinitatea care poate fi Ea Însăși o sursă a motivaţiei, nu pot face abstracţie de ideea biblică a familiei ca dar al lui Dumnezeu pentru noi. În acest cadru, suntem, la rândul nostru, sau trebuie să devenim un dar pentru familiile noastre.
De aceea am încercat în acest text un singur lucru și mă simt satisfăcut dacă am reușit să deschid o fereastră către familie, provocând cititorul să o privească drept sursă de motivaţie și drept model. Și, de asemenea, ca ţintă principală a planurilor noastre de realizare în viaţă, în acord cu memorabila imagine din cuvintele Maicii Tereza: „Dacă vrei să cucerești lumea, du-te acasă și iubește-ţi familia.“
Bogdan Ciucă (52 de ani) este căsătorit și tată a doi copii. Este profesor universitar doctor la Universitatea Dunărea de Jos din Galaţi, vicepreședinte al Academiei de Știinţe Juridice și membru al Academiei de Știinţe din New York. Este notar, președinte al Consiliului Știinţific din cadrul Institutului Notarial Român, director al trustului Publicaţiile „Dreptul“.
