„În lumea fioroasă de sub ceresc”

Privind în urmă, realizez cum lumea fioroasă de sub ceresc e îmblânzită, în momente decisive, prin comunicarea pe acea scară biblică a lui Iacov.

Poate că așa cum sună acest vers al lui Nichita Stănescu ar fi arătat pentru mine lumea dacă nu aș fi avut șansa și privilegiul de a cunoaște anumiţi oameni care să mă încurajeze, să mă îndrume, să-mi dea încredere în mine, când aveam mai multă nevoie.

Prima persoană care mi-a arătat că lumea educaţiei, a învăţării nu este fioroasă și care mi-a alungat teama îngrozitoare de a nu face faţă cerinţelor ei a fost doamna învăţătoare Maria Ristea. Eram total descurajată, timidă și speriată de noutatea pe care urma să o aducă școala în viaţa mea și nu împărtășeam nimănui temerile mele.

Cred că nesiguranţa în propriile capacităţi, care m-a însoţit în surdină toată viaţa, m-ar fi invalidat pentru orice performanţă dacă nu ar fi fost doamna învăţătoare care să așeze un început bun, să mă uimească prin laude și prin premiul I cu coroniţă.

Eram total descurajată, timidă și speriată de noutatea pe care urma să o aducă școala în viaţa mea.

O altă persoană care a apărut la timpul potrivit pentru a mă orienta în alegerea facultăţii a fost profesorul Constantin Aslam. Eram în vechiul regim, posibilităţile de a studia ce ţi se potrivește erau reduse, iar eu încercasem fără tragere de inimă la Drept și eșuasem, la o concurenţă de 20 pe un loc, pentru că nu puteam memora manualele de admitere. Și, deși nu m-ar fi atras o carieră juridică, mi se părea un dezastru personal fără ieșire; dezamăgisem familia și urbea noastră mică, în care toată lumea se cunoștea cu toată lumea.

Atmosfera acelor orășele de provincie avea ceva apăsător, în felul dramelor mocnite și mărunte, neștiute, ale personajelor lui Cehov. Un semnal luminos și reconfortant am primit atunci din partea profesorului de limba română, Emil Mușat, care mi-a trimis o casetă cu muzică alinătoare pentru suflet. Însă profesorul Aslam, cu care petreceam câte două ore la meditaţii de filosofie și apoi alte două-trei discutând dincolo de manuale, i-a declarat mamei mele că… „degaj spiritualitate“.

Profesorul Aslam i-a declarat mamei mele că… „degaj spiritualitate“.

Cuvintele astea m-au cam speriat, sporeau responsabilitatea de pe umerii mei firavi de a dovedi ce pot. A venit la timp revoluţia din 1989 și cuvintele domnului Aslam mi-au dat avântul suficient de a încerca la Facultatea de Filosofie, unde nu se cerea memorarea materiei, ci gândire. Am intrat a zecea, cu cea mai mare notă la proba de filosofie, un 9, la concurenţa de 22 pe un loc.

La finalul facultăţii, pe care am apreciat-o și care m-a stimulat să mă formez intelectual (mai puţin spiritual), mama mea, Elena Matei, a jucat un rol hotărâtor în alegerea carierei universitare. Eram destul de debusolată și umbra aceea veche a nesiguranţei și neîncrederii în forţele mele îmi dădea târcoale. Mama mi-a spus că, dată fiind experienţa vastă pe care o are la catedră, poate constata că și eu am aptitudini pentru asta.

Am ales să o cred pe ea, care era o profesoară cu vocaţie, pentru a îndepărta negura viitorului meu.

Apoi a venit propunerea providenţială a profesorului și academicianului Ion Ianoși, care îmi coordonase și apreciase lucrarea de masterat, de a mă înscrie la doctorat, tot sub conducerea dumnealui. Drumul carierei mele universitare începuse să ia contur.

Apoi, de la vârsta de treizeci de ani, cea care mi-a fost mentor și sprijin moral timp de șapte ani de singurătate, în urma divorţului care m-a proiectat din nou într-o lume fioroasă, a fost doamna profesoară Stella Petecel. Surprinzător, deși fusese în facultate profesoara de greacă veche a soţului meu, m-a „ales“, mi-a spus că vrea să mă susţină moral și așa s-a întâmplat.

Cu delicateţe seniorială, cu o seninătate din alte sfere, cu o căldură sufletească iradiantă, pusă mereu în formule elegante, bine ţintite, care reconfortau și menajau în același timp, mi-a fost ca un înger ce-mi acorda prietenia sa, primind vizitele mele terestre. Timpul zbura altfel în prezenţa dumneaei; parcă nici nu trecea, doar plutea generos printre noi, un fluid spiritualizat de discursul său de excepţie.

Inspira luciditate și, în același timp, detașare și înălţare, înnobilare a realităţii. Mi-a spus de două ori, la începutul și la finalul acelor șapte ani, că are convingerea că voi întâlni persoana potrivită care să mă împlinească și că, așa cum spun oamenii, „ce-i al meu e pus deoparte“. Prima dată m-a amuzat această formulă de „profeţie“, apoi am privit-o cu suspiciune ani întregi și arizi, într-o lume fioroasă prin precaritatea ei.

Singurii oameni fericiţi în căsătorie pe care îi întâlnisem fuseseră bunicii mei, Ion și Eleonora Oprea. Ei erau „excepţia“ de la regula eșecului marital. Târziu am realizat că secretul fericirii lor era că-I acordaseră lui Dumnezeu primul loc în viaţa lor; se lăsaseră modelaţi de El și, prin asta, se armonizaseră unul cu altul, deși iniţial, cu nunta aranjată de părinţi, nu fusese deloc așa. Prin modelul lor de cuplu m-au ajutat la maturitate, cu mult după ce nu mai existau, arătându-mi că fericirea maritală nu e un basm, că, dacă s-a putut cel puţin într-un caz, atunci nu e o imposibilitate existenţială.

Secretul fericirii lor era că-I acordaseră lui Dumnezeu primul loc în viaţa lor.

Însă timpul acela generos și spiritualizat, care-mi alinase sufletul în prezenţa doamnei profesoare, a adus la îndeplinire „profeţia“ sa, la câţiva ani după ce dumneaei se stinsese din viaţă. L-am întâlnit pe Dumitru Borţun, cel ce mi-a devenit soţ, coleg, prieten, confident, camarad, colaborator în multe proiecte frumoase, frate de credinţă, cel alături de care simt că putem aspira la cea mai importantă identitate și destinaţie, fără de care restul nu înseamnă nimic: aceea de copii ai lui Dumnezeu.

Cel care mi-a confirmat, prin personalitatea lui unică, luminoasă, comprehensivă, că fericirea în căsătorie este posibilă, că poţi descoperi în partener un alter ego, atât de bine poţi comunica și împărtăși cu el totul. E cel pentru care m-am rugat lui Dumnezeu după o formulă radicală: „Doamne, dacă Tu dorești să-mi scoţi în cale un om potrivit, atunci ajută-ne să creștem amândoi în credinţă, să ne apropiem de Tine mereu, iar între noi să fie dragoste reciprocă, respect reciproc, admiraţie reciprocă și sprijin reciproc, să trăim în armonie și în echilibru. Dacă nu se poate asta, atunci ajută-mă pentru marele Nimic, dă-mi Tu putere pentru a-l trăi mai departe.“

Privind în urmă, realizez cum lumea asta fioroasă de sub ceresc e îmblânzită, în momente decisive, prin comunicarea pe acea scară biblică a lui Iacov. Prin fiinţele superioare ale cerescului, trimise de Dumnezeu să lucreze prin oameni, să ne imprime, atât cât primim, mireasma Cerului. Depinde de noi să o acceptăm și să o sporim împărtășind-o, să ne prindem de ea până devine cel mai solid sprijin al vieţii de aici. „Mireasma de la viaţă spre viaţă“, asta e ce ne transmit oamenii providenţiali pe care-i întâlnim (2 Corinteni 2:16).

Corina Matei (51 de ani) este conferenţiar universitar doctor la Universitatea „Titu Maiorescu“ din Bucureşti, are studii de licenţă, masterat şi doctorat cu distincţia Cum Laude la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filosofie, iar preocupările şi lucrările sale vizează comunicarea, etica, gândirea critică.