În numele toleranţei, dar cu frică de imigranţi: azilul pentru homosexuali

128

O decizie luată la începutul lunii de Curtea Europeană de Justiţie a aprobat catalogarea persoanelor homosexuale drept „grup social", validându-le astfel eligibilitatea pentru azil, dacă pot demonstra că sunt persecutaţi. Salutată de militanţii pro-gay, decizia i-a pus pe gânduri pe observatorii care se tem că noile reglementări pot genera o creștere a cererilor de azil și a dificultăţii de a evalua cazurile.

La nivel mondial, doar 15 ţări (Argentina, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Portugalia, Spania, Africa de Sud, Suedia, Uruguay) și câteva jurisdicţii subnaţionale (15 state ale SUA și anumite unităţi administrative ale Mexicului) au legalizat căsătoria gay. Însă în nu mai puţin de 75 de ţări, homosexualitatea este considerată infracţiune și sancţionată cu pedepse variind de la amendă până la pedeapsa cu moartea, motiv pentru care numeroase persoane cu orientare gay cer azil în ţările mai tolerante.

În multe ţări africane, homosexualitatea este ilegală, iar legile care o sancţionează sunt cel puţin draconice. În Sudan, Mauritania și Nigeria bărbaţii homosexuali care se angajează în acte sexuale repetate cu parteneri de același sex sunt pasibili de pedeapsa cu moartea. În 20 de state africane, este suficient ca o persoană se se implice într-o relaţie sexuală cu un partener de același sex pentru ca autorităţile să aplice pedepse de la câteva luni de închisoare până la încarcerare pe viaţă.

Analiștii The Economist spun că multe dintre aceste legi anti-homosexualitate din Africa sunt reminiscenţe ale legislaţiei Imperiului Britanic. Anglia, care s-a extins prin colonii în Africa, a păstrat interdicţia privind homosexualitatea până în 1967. Prin comparaţie, Franţa, care deţinea, la rândul ei, colonii africane, a renunţat la legile care interziceau homosexualitatea, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Aceste date explică de ce, azi, fostele colonii franceze au legi mai blânde în privinţa homosexualilor decât vechile colonii engleze.

Însă nu doar africanii interzic drastic homosexualitatea, ci și, de pildă, rușii, unde deși influenţa victoriană a fost nulă, legislaţia se păstrează puternic conservatoare, interzicând inclusiv „propaganda pentru relaţiile sexuale netradiţionale", așa cum relatează New York Times. Toleranţa faţă de violenţa împotriva persoanelor homosexuale plasează Rusia pe o poziţie radicală, în timp ce opinia publică se declară majoritar pentru legile anti-gay. În sondaje se vede că rușii consideră în proporţie de 35% că homosexualitatea e o boală, 43% că este un obicei prost, rezultatul unei educaţii deficitare sau un simptom al abuzului.

În condiţiile în care tratamentul de care au parte la ele în ţară este unul dur, multe persoane homosexuale cer azil în ţările cu toleranţă mai ridicată. Însă legile de acordare a azilului variază de la ţară la ţară. Italia, de exemplu, primește cu ușurinţă refugiaţi persecutaţi din pricina orientării sexuale, însă alte ţări, precum Spania, au un proces mai dificil de acordare a azilului. Multe ţări îi sfătuiesc pe solicitanţi să fie mai discreţi în privinţa sexualităţii lor. Ţările europene nu mai pot apela însă la acest răspuns, pentru că un verdict al Curţii Europene de Justiţie a decis că homosexualii sunt un „grup social" și, implicit, pot cere azil în cazul în care pot dovedi că sunt persecutaţi (ameninţaţi cu închisoarea; amenzile sau sancţiunile sporadice nu sunt luate în calcul).

Verdictul ridică însă o altă problemă: Cum pot cei care solicită azil să dovedească faptul că sunt gay? Potrivit The Economist, pe de o parte, unele autorităţi recurg la metode de verificare absurde, cum ar fi evaluarea gusturilor muzicale (e cazul Marii Britanii). Pe de altă parte, pentru a preîntâmpina suspiciunile organelor administrative, unii solicitanţi de azil vin cu înregistrări video care să le ateste orientarea. În condiţiile noilor reglementări, numărul solicitanţilor de azil motivat de orientarea sexuală ar putea crește, împingând autorităţile să își rezolve problemele metodologice mult mai rapid decât ar fi făcut-o altfel. Presate pe de o parte de opinia publică, pe de altă parte, de imperativul respectării drepturilor omului, autorităţile vor fi nevoite să vină cu soluţii pertinente la o chestiune care, se vede din nou, are implicaţii mult mai profunde decât lasă să se întrevadă simpla toleranţă individuală.