Lecţii despre iertare de la Nelson Mandela

284

A fost închis timp de 27 de ani pentru lupta împotriva apartheid-ului, iar după eliberare din închisoare, deţinutul 46664 nu a cerut răzbunare, ci iertare și reconciliere. Aceasta a fost experienţa de viaţă a lui Nelson Mandela. „Dacă un om torturat și închis timp de aproape trei decenii a putut găsi iertare în el însuși, ce lecţii am putea învăţa cu privire la modul în care ar trebui să reacţionăm cu privire la cei care ne rănesc? Ar trebui să îi iertăm pe cei care nu au scuze pentru durerea pe care ne-au provocat-o?", se întreabă Janice Harper, antropolog specializat în cultura organizaţională.

Zilele acestea, starea de sănătate a lui Nelson Mandela s-a deteriorat semnificativ. Îngrijorarea pentru situaţia lui i-a determinat pe mulţi să își amintească influenţa inegalabilă a revoluţionarului devenit primul președinte de culoare al Africii de Sud. Antropologul Janice Harper le amintea cititorilor prestigioasei reviste Psychology Today că modul în care Nelson Mandela i-a iertat pe cei care l-au încarcerat și torturat timp de 30 de ani constituie lecţii de învăţat pentru generaţia prezentă. Eleganţa sa naturală şi bunul simţ i-au completat profilul, astfel că a ajuns să fie părintele naţiunii, seducându-şi chiar şi adversarii de ieri, pe care a avut însă grijă să nu-i umilească, menţionează și Agerpres.

Iertarea, așa cum a fost exprimată de către Mandela, nu presupune o diminuare a responsabilităţii morale pentru acţiunile persoanelor care au provocat prejudiciul. Aceasta implică doar o înţelegere a faptului că cei care au acţionat în acest fel nu au făcut-o în calitate de „monștri", ci de oameni, iar oamenii se pot comporta monstruos uneori.

Chiar și atunci când iertarea este dificilă, comenta Harper, nu există altă alternativă. Când furia și durerea înving capacitatea unei persoane de a ierta, nu ar trebui să existe o concentrare asupra iertării, ci a uitării. În mod evident, există evenimente istorice, cum ar fi apartheid-ul sau Holocaustul pe care nimeni nu ar trebui să le uite, consideră antropologul. Și orice act de cruzime suferit este însoţit de lecţii ce nu trebuie uitate pentru ca situaţia să nu se repete. Însă, pentru a ne elibera de furie și a fi vindecaţi, trebuie mai întâi să învăţăm să nu ne mai gândim la cât de mult ne doare. Harper este convinsă că făcând un exerciţiu din aceasta, în timp, vom începe să uităm. Și, astfel, „în uitare identificăm loc pentru iertare".

Antropologul american insistă că iertarea nu înseamnă negarea „pagubelor pe care le-a cauzat. Răul a fost făcut." Atitudinea noastră trebuie să constea în a accepta sau respinge responsabilitatea pentru propriul viitor, indiferent de obstacolele ce se pot interpune în această privinţă. Harper crede că „după ce am uitat și am continuat să ne trăim viaţa noastră, vom descoperi că am iertat, dacă nu pe altul, atunci măcar pe noi înșine. Acesta este locul de unde începe vindecarea".

Dacă antropologul american consideră că uitarea ar fi soluţia ideală, în schimb, Susan Forward, psihoterapeut american și scriitoare de renume mondial, autoare a unor cărţi devenite best-seller, încearcă o nuanţare a acestei poziţii. Într-una dintre cărţile sale, Parents toxiques, referindu-se la relaţia dintre părinţi și copii, ea consideră că iertarea diminuează capacitatea de a da drumul emoţiilor refulate. Psihologul american este conştient, de asemenea, de faptul că există mulţi experţi care consideră că iertarea este nu numai prima etapă, ci adesea singura care este necesară pentru a găsi o ieşire din conflictele noastre. Exprimându-și dezaprobarea pentru o asemenea înţelegere a iertării, ea insistă pe faptul că „trebuie să încetăm să minimalizăm sau să ignorăm suferinţa care ne-a fost provocată". Experienţa acumulată în consilierea familiilor a determinat-o să concluzioneze că pacea minţii şi a emoţiilor se întâmplă nu în urma unei iertări formulate în grabă, ci atunci când copiii se sustrag controlului „părinţilor toxici". Iar această sustragere nu poate avea loc decât după ce ei s-au ocupat de „propriile sentimente intense de revoltă şi de durere, şi după ce au pus responsabilităţile la locul lor, adică pe umerii lor", a afirmat Forward. Cu alte cuvinte, nu uitarea este soluţia, ci înfruntarea cu responsabilitate a durerii existente.

A ierta nu înseamnă a spune că ce a făcut acea persoană este în regulă, iar iertarea nu înseamnă să pretindem că e minunat ce ni s-a întâmplat, susţine și site-ul doxologia.ro. Nu înseamnă lipsă de iubire a lăsa pe cineva să suporte consecinţele faptelor sale. Dimpotrivă, poate fi un gest de iubire mai profundă, pentru că îl poate duce pe cel care a adus ofensa la regret și remodelarea propriei sale vieţi, susţin autorii.