Când eram copii eram experţi în găsirea unui nou hobby.
Inventam un sport, un joc, o limbă străină, cântam și compuneam, colecţionam cartonașe diverse, poate ajungeam să visăm la o mică afacere cu limonadă, pe parcursul vacanţei de vară.
Cu timpul însă, am învăţat că este important să avem o viaţă echilibrată (program exemplar, organizat în tabele cu ore și activităţi) și am renunţat destul de mult să mai visăm, să fim spontani și joviali. Ne spunem că după ce va trece o anumită perioadă care necesită dedicare totală și sacrificiu, ne vom putea bucura de rezultate, vom redescoperi frumuseţea uitată a lumii și vom da curs pasiunilor pe care le aveam cândva. Astăzi nu este timp. Ne vom ocupa de noi mâine.
Nume de cod: Sacrificiu
Auzim deseori povești de viaţă în care cel puţin un părinte și-a sacrificat timpul și energia pentru copilul său. În majoritatea cazurilor, copilul pare a purta cu sine această povară a sacrificiului parental. Aceasta se transformă într-un sentiment de vinovăţie, iar copilul va încerca fie să scape de această vină, pe care nu și-o dorește, fie să se revolte, fie să se sacrifice la rândul său pentru a răsplăti efortul părinţilor săi. Sacrificiul pentru copii este una dintre reţetele prin care părinţii pot ajunge să nu mai aibă viaţă proprie.
„Dacă ar fi întrebat un asemenea copil ce își dorește pentru părinţii săi, ar răspunde simplu: «Să fie fericiţi.» Mai târziu, ca adult, ar da orice ca să întoarcă timpul și să-și vadă părinţii trăind fericiţi. Fără sacrificii.“ Monica Bolocan
Workaholic pe viaţă
Unii dintre noi însă fac sacrificii pentru job sau business, din loialitate sau pentru succes. Tony Schwartz lucrase aproape 30 de ore în ultimele două zile, iar viaţa sa era o continuă întrecere. După o întâlnire cu partenerul său de afaceri din Florida, s-a întors cu avionul în New York. A lucrat pe laptop în timpul zborului, iar la volanul mașinii, de la aeroport spre casă, a vorbit la telefon despre afaceri.
La ora 16 a ajuns acasă și s-a închis în birou, răspunzând la email-uri. La ora 18 s-a schimbat de haine, s-a întors în mașină și a mers la o cină de afaceri importantă. A stat până la ora 22 și, în drum spre casă, l-a sunat pe partenerul său pentru a-l informa de rezultat. Încă vorbea la telefon când a intrat pe alee. Intenţionase să termine conversaţia în mașină, înainte de a intra în casă. La un moment dat s-a întrerupt convorbirea din cauza semnalului, așa că a coborât din mașină și s-a plimbat pe alee, în căutarea restabilirii conexiunii.
Ceea ce i-a atras atenţia a fost propria-i mașină, îndreptându-se direct către un zid de piatră din curte, deoarece uitase să o asigure înainte de a ieși din ea. Îngrozit, a alergat în urma mașinii, care distrugea azaleele, hortensiile și tufele de trandafiri. În ultimul moment a reușit să urce pe locul șoferului și a frânat. Mașina s-a oprit la câţiva centimetri de peretele de piatră. Când și-a revenit din starea de șoc, mesajul i s-a părut inevitabil de clar: fusese la un pas de a produce un accident din neatenţia cauzată de volumul foarte mare de lucru.
„Dependenţa de muncă este cocaina acestui deceniu, este boala fără nume.“ Bryan Robinson
Tony a luat parte la ședinţele unei asociaţii numite Workaholics Anonymus, înfiinţate cu scopul de a ajuta persoanele dependente de muncă să își găsească echilibrul. Observase că nu mai memora alte aspecte din viaţa lui, exceptându-le pe cele legate de serviciu. Prin urmare a început să reducă treptat din timpul dedicat serviciului și să-l înlocuiască cu plimbări prin natură alături de familie, cu activităţi sportive regulate și chiar cu ieșitul în oraș alături de fiica lui de 15 ani, o dată pe săptămână.
Tony credea că nu va putea avea vreodată un hobby, fiind dependent de muncă, însă mai târziu avea să descopere că definiţia clasică a acestui termen, de multe ori înţeles greșit și asociat cu pierderea timpului sau procrastinarea, dezvăluia noi orizonturi.
Nu e târziu
În primăvara anului 2018, Caitlin se afla împreună cu soţul ei în avion, întorcându-se dintr-o vacanţă niciodată suficientă, când a observat cu coada ochiului concentrarea soţului ei asupra telefonului. Iniţial s-a gândit că rezolvă cuvinte încrucișate, urmărește unul dintre videoclipurile sale preferate de istorie britanică sau verifică scorurile la baseball – oricare dintre multele activităţi pe care le desfășura atunci când călătoreau. În schimb, el căuta pe Google un cuvânt și a fost fascinat de rezultate.
Cuvântul căutat pe Google a fost „matlasare“[1]. Caitlin s-a speriat.
— O să te apuci acum să matlasezi? a izbucnit ea, provocând mai mulţi pasageri să întoarcă capul.
— Poate, a răspuns el dezinvolt. Poate că matlasarea va fi următorul meu hobby.
Tot mai multe întrebări apăreau în mintea ei: Va trebui să cumpărăm o mașină de cusut? Cat va costa? Unde o vom pune? Poţi câștiga bani făcând asta?
— Relaxează-te, i-a spus soţul, intuind lista mintală pe care o făcea Caitlin, cu toate modurile în care noul hobby avea să le distrugă viaţa. Ar putea fi distractiv. Ne-ar putea destinde, să știi, a liniștit-o el.
Caitlin a analizat această scurtă conversaţie și a realizat că la 34 de ani nu știa să aibă vreun hobby. Nu știa nici dacă ar trebui să aibă. Îi era teamă de eșec și avea nevoie de raţiuni practice pentru așa ceva, însă, treptat, Caitlin a descoperit beneficiile timpului dedicat unei pasiuni. A început să cânte la chitară și este foarte entuziasmată de progresul pe care îl face.
A înţeles că un hobby nu trebuie să te transforme obligatoriu într-un Ed Sheeran, dar trebuie să te ajute să devii un om mai bun.
Flaviu Tereșneu crede că, în ecuaţia unei vieţi împlinite, un hobby creativ, născut dintr-o preocupare personală poate oferi doza de echilibru atât de necesară sănătăţii psihice.
