De la Cain și Abel, istoria a cunoscut povești celebre și mai puţin celebre ţesute în jurul acestei trăiri mistuitoare – invidia.

„Napoleon l-a invidiat pe Caesar, Caesar pe Alexandru, iar Alexandru l-a invidiat chiar și pe Hercule, care nici măcar nu a existat”, scrie filosoful englez Bertrand Russell.[1] Cu alte cuvinte, până și cei mai puternici oameni dezvoltă complexe de inferioritate, simţindu-se depășiţi de alţii. Sau de propriile așteptări.

Pe lista păcatelor capitale, invidia trece drept tristeţea cauzată de „norocul” altuia. Însăși conjugarea celor doi termeni în relaţie de opoziţie îi deconspiră caracterul defect. Cuvântul provine din limba latină, ca extensie a expresiei in videre, „a privi la”. Rezultă că această emoţie alunecoasă se raportează mereu la ceea ce vedem în afara noastră, fie că vorbim de lucrurile materiale pe care altcineva le posedă, fie că ne referim la relaţii, realizări profesionale, trăsături fizice sau de caracter.

Invidia este elefantul din cameră despre care se vorbește puţin. O renegăm la nivel declarativ, însă nu-i putem nega prezenţa în peisajul cotidian: fiecare își dorește ce-i mai bun pentru sine, iar succesul altora ne determină să privim cu rezerve situaţia lor atunci când nu ne bucurăm de un parcurs similar.

Invidie versus gelozie

Deși este adesea confundată cu sentimentul de gelozie, pizma – după cum figurează în limbaj popular – nu derivă din teama de a pierde ceva sau pe cineva în favoarea unei alte persoane și nu se manifestă preponderent într-un context amoros. Ea apare atunci când sunt îndeplinite simultan trei condiţii: 1) raportarea la o persoană care 2) ne este superioară dintr-un anumit punct de vedere, ceea ce 3) ne provoacă o adâncă părere de rău sau chiar un stres major.

Nu orice tip de superioritate atribuită cuiva stârnește sentimentul egoist al părerii de rău. Studiile arată că tindem să invidiem oameni apropiaţi ca vârstă, experienţă de viaţă, mediu social, domeniu de activitate etc. După cum remarcă Bertrand Russell, „cerșetorii nu îi invidiază pe milionari, ci pe alţi cerșetori care au mai mult succes decât ei”[2].

Nevoia de a ne însuși lucruri ori experienţe străine are legătură cu evenimentele viitoare într-o măsură mai mare decât cu cele trecute. Potrivit unui studiu cu 620 de participanţi, suntem înclinaţi să râvnim mai mult la bunăstarea iminentă a altora decât la cea trecută, indiferent de forma pe care ea o îmbracă (o mărire de salariu, un concediu peste hotare, o reușită sentimentală).

Un alt studiu efectuat pe 18.000 de subiecţi, în anii 2005, 2009 și 2013, susţine că societatea în sine stimulează, la scară largă, invidia. Consumerismul, expunerea permanentă la vieţile „perfecte” din mediul online, industria publicităţii, iluzia egalităţii de șanse, toate generează un cadru propice comparaţiei cu ceilalţi. Școala însăși contribuie la acest mare cerc vicios. Încă din copilărie învăţăm să ne întrecem cu egalii noştri, să fim primii, să ne facem remarcaţi. Competiţia continuă la maturitate, devenind o realitate la locul de muncă, o constantă în cercurile frecventate. De aici și obiceiul comparaţiei permanente cu ceilalţi.

Motivaţia de a fi mai buni

Cu privire la motivaţia pe care o generează, specialiștii fac distincţie între două tipuri de invidie: benignă și malignă. Primul dintre ele are un substrat pozitiv, care poate transforma omul invidiat într-un model, cultivând motivaţia de autodepășire. Cel de-al doilea atinge paroxismul ostilităţii avute faţă de obiectul invidiei și alimentează sentimente profunde de ură, neplăcere, dispreţ, anihilând orice motivaţie de a fi mai buni.

Și scriitoarea Ayn Rand deosebește invidia maliţioasă, izvorâtă din egoism, de cea inofensivă, izvorâtă din dorinţa obţinerii avantajelor altora, fără a le face însă vreun rău, fără a-i urî. Această dorinţă ne poate ajuta să recunoaştem valoarea altei persoane, să ne lăsăm inspiraţi de ea și să preschimbăm „ciuda” în admiraţie.

Există, totuşi, și situaţii în care indivizii nu pot sau nu vor să își direcţioneze resentimentele pe un drum constructiv, aspiraţional. Acelaşi studiu longitudinal anterior menţionat indică faptul că puţini din cei ce tânjesc după binele altora se simt motivaţi să se autodepășească ori sunt capabili să atingă un succes economic viitor.

Bucuria izvorâtă din egoism

Cel mai pesimist scenariu pe această temă se creionează în jurul ideii de Schadenfreude. Termenul reunește două cuvinte din limba germană a căror alăturare înseamnă „a te bucura de răul altuia”. Printre altele, conceptul explică de ce sunt atât de populare știrile despre celebrităţi ajunse în ruină. Oricât de neplăcut ar suna, faptul că aceia care trăiesc o viaţă aparent ideală își pierd banii, notorietatea sau strălucirea ne ajută să privim altfel propriile greutăţi.

Plăcerea provocată de eșecurile semenilor este mai răspândită în rândul copiilor, dar nici adulţii nu sunt ocoliţi de acest impuls maliţios. În timp ce copiii o recunosc cu lejeritate, oamenii mari se simt jenaţi să-și admită gândurile reprobabile. Societatea condamnă invidia, sub toate aspectele ei, astfel că mulţi dintre cei vizaţi preferă să o păstreze sub lacăt ori să o convertească în variante ușor de digerat de către propria conștiinţă și de către cei din jur.

Revolta, indignarea, ofensa sunt exemple de emoţii acceptate social sub a căror umbrelă se poate ascunde invidia. Astfel, în loc de a ne pizmui colegul proaspăt avansat, ne revoltăm îmbătându-ne cu certitudinea unei promovări nemeritate. Avem, deci, o reacţie firească, justificată, în faţa unei situaţii nedrepte.

Ce rămâne în urmă

Indiferent de cum se manifestă, invidia are consecinţe greu de reparat. Raportarea permanentă la ceilalţi și comparaţia cu nivelul lor de trai, de cunoștinţe, de satisfacţie generală creează frustrări apăsătoare și atitudini ostile în relaţie cu ei.

Sentimentele de invidie afectează sănătatea fizică și emoţională, favorizează stările de depresie, insomnia, anxietatea, neatingerea potenţialului personal, pierderea prietenilor. Efectele se răsfrâng și asupra altora, prin actele de sabotaj la care recurg adesea cei orbiţi de realizările cunoscuţilor, sau chiar prin agresivitate (fizică, verbală).

Mai presus de invidie

Dezbătând problema suferinţei cauzate de contrastul dintre carenţele proprii și abundenţa lumii, Aristotel propune o teorie interesantă. În concepţia sa, invidia nu trebuie reprimată, ci acceptată ca atare, apoi transformată în emulaţie, în străduinţa de a fi asemenea celor invidiaţi.

Filosoful afirmă că există o diferenţă subtilă, dar critică, între cele două, o chestiune de nuanţe: invidia apare din cauză că alţii au lucruri bune; emulaţia – nu pentru că alţii au lucruri bune, ci pentru că nu le avem noi. Prima ne condamnă la stagnare, a doua ne duce la progres. Diferenţa o face stima de sine. Cine crede că merită să prospere, va depune eforturi susţinute în acest sens, privind cu interes la sine, nu la ceilalţi.

Cum să privim mai mult la noi înșine și mai puţin la ceilalţi? Iată câteva dintre aspectele de care să ţinem cont pentru a gestiona cu folos sentimentele de invidie:

Legea probabilităţii spune că în viaţă nu le putem avea pe toate. Chiar dacă, aparent, alţii își trăiesc la superlativ existenţa, realitatea poate fi surprinzătoare; noi cunoaștem doar o parte a poveștii, o singură faţă a monedei.

Perspectiva adoptată pornește de la următoarea întrebare: vrem să îi tragem pe ceilalţi în jos? Sau vrem să ne ridicăm pe noi înșine? Urmărim să-i sabotăm pe „contracandidaţi”? Sau intenţionăm să investim în propria persoană? Pentru a răspunde corect la aceste întrebări, trebuie să știm că egalitatea în lipsuri și suferinţă nu este o virtute mai mare decât egalitatea în bunăstare.

Certitudinea faptului că succesul altora nu îl răpește pe cel personal: În afara unor situaţii excepţionale, reușitele persoanelor bine cotate nu se întemeiază pe eșecurile celor „codași”, dar pot constitui repere solide în demersurile pe care cei din urmă le întreprind pentru a se autodepăși.

Puterea exemplului personal: Oricât de anevoios ni s-ar părea, avem posibilitatea de a învăţa de la ei – cei în a căror piele am vrea să trecem prin viaţă. Decât rivali, mai bine ghizi de bune practici, acesta ar trebui să ne fie mottoul adoptat în relaţie cu modelele noastre de succes.

Idealizarea altora: Idealizarea unor povești de viaţă duce la autocompătimire, iar autocompătimirea nu reprezintă un motor suficient de puternic în mecanismul schimbărilor pozitive. Vorbind despre complexele cauzate de faima unei colege de breaslă, jurnalista Therese J. Borchard relatează, într-un articol din 2018, cum a reușit să nu își mai plângă de milă și să confere noi valenţe standardelor imposibile la nivelul cărora își fixa obiectivele profesionale. Descoperirea faptului că și rivala ei neoficială se confruntă cu sentimente de teamă și nesiguranţă a făcut-o să realizeze că nu perfecţiunea, ci perseverenţa este o condiţie pentru succes.

Între numeroasele strategii demne de aplicat în lupta cu cea mai răspândită emoţie negativă din univers, există o strategie esenţială bazată pe o învăţătură simplă și valoroasă. Aceasta rezumă acţiunile ce le putem face pentru a nu deveni concomitent victime și călăi guvernaţi de invidie, în următorul îndemn special: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură” (Romani 12:15).

Bucuria este cea mai eficientă alternativă la simţămintele de regret care ne dau târcoale când binele ne ocolește pe noi, însă nu și pe cei din jur. Bucuria este ceea ce ne permite să privim spre noi înșine, spre resursele interioare și spre oportunităţile ușor de ratat atunci când suntem prea ocupaţi cu contabilizarea binecuvântărilor celorlalţi. Bucuria izvorâtă din empatie este reversul invidiei și ne dă libertatea de care avem nevoie pentru a nu ne (mai) simţi inferiori.

Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în asistenţă socială.