Trebuie să fugi. Ai câteva zile sau chiar minute în care să strângi toate lucrurile pe care le poţi lua cu tine. Nu ştii dacă vei ajunge într-un loc mai sigur, nici dacă te va primi cineva sau dacă te vei întoarce vreodată acasă.

În această situaţie de coşmar trăiesc, la momentul actual, mai mult de 70 de milioane de oameni din întreaga lume care au fost strămutaţi forţat. Dintre aceştia, 26 de milioane sunt refugiaţi (strămutarea a avut loc în afara graniţelor ţării natale). În ultimii ani, situaţia refugiaţilor şi a migranţilor a devenit de interes major, din cauza numărului mare al acestora şi a situaţiilor dramatice intens mediatizate.

O distincţie rareori explicată în mod clar este aceea dintre refugiaţi şi migranţi, iar amestecarea termenilor poate avea efecte grave asupra vieţii şi siguranţei refugiaţilor. Conform Convenţiei de la Geneva, din anul 1951, refugiaţii sunt cei care fug de conflict armat sau de persecuţie. Migranţii sunt persoane care aleg să se mute pentru a-şi îmbunătăţi viaţa prin căutarea unui loc de muncă în străinătate, în unele cazuri pentru educaţie sau pentru reunificarea familiei. Deşi situaţia migranţilor nu este la fel de tragică precum cea a refugiaţilor, ţările au o responsabilitate faţă de ambele categorii. În cazul refugiaţilor însă, responsabilitatea este mult mai mare, pentru că intră în aplicare principiul nereturnării – cei a căror viaţă este pusă în pericol nu ar trebui returnaţi în ţara de origine.

Ţările îşi îndeplinesc cât de bine pot aceste responsabilităţi, unele cu mai multă empatie decât altele. În ultimii ani, autorităţile din anumite ţări au devenit din ce în ce mai vehemente în ceea ce priveşte restricţionarea azilului indiferent de situaţie. Migranţii şi refugiaţii sunt priviţi cu neîncredere în privinţa capacităţii lor de integrare în comunităţi, prin urmare sunt consideraţi o problemă care trebuie evitată. Dar sunt şi comunităţi care fac tot posibilul pentru a oferi speranţă şi a reda demnitatea.

Coridoare umane

Una dintre acestea este Humanitarian Corridors – un parteneriat între mai multe organizaţii religioase din Italia. Impresionate de soarta celor 300 de refugiaţi care au murit pe coasta insulei italiene Lampedusa, pe 3 octombrie 2013, bisericile s-au unit în efortul de a evita asemenea tragedii şi de a-i integra în comunitatea italiană pe cei care au avut deja mult prea mult de suferit ca să aibă parte în continuare de acelaşi tratament.

Primul lucru pe care aceste organizaţii îl fac este acela de a strânge bani de transport aerian pentru refugiaţi. Vor astfel să evite acele cumplite transporturi pe mare. Îi aşteaptă apoi la aeroport, unde sunt primiţi cu căldură şi ajutaţi să depună cererile pentru azil. Caută locuinţe, de plata cărora se ocupă timp de un an, oferă ajutor legal şi organizează cursuri de limbă şi întâlniri de integrare culturală. Mai mult de 2.000 de refugiaţi au fost astfel integraţi în Italia şi 300, în Franţa, pentru că organizaţia s-a extins şi în alte ţări europene. „Prin acest program am intenţionat să promovăm solidaritatea dintre oameni, împărţind responsabilitatea cu instituţiile statului. Credem cu tărie că accesul sigur va deveni norma şi nu excepţia”[1], spune Oliviero Forti, directorul pe politici de migraţie şi protecţie internaţională la Caritas Italiana.

Simone Scotta are 33 de ani şi lucrează neobosit pentru Humanitarian Corridors. Contribuie personal la alegerea celor mai vulnerabili din taberele de refugiaţi şi îi însoţeşte la fiecare transport aerian. Unii dintre refugiaţi şi-au pierdut membri ai familiei, alţii au fost torturaţi, alţii – grav răniţi.

Una dintre familiile pe care le-a adus la Roma este compusă din tată, de 43 de ani, împuşcat în piept în Siria, mamă şi un băieţel de patru ani. Femeia era deja însărcinată atunci când soţul a fost rănit. Copilul li s-a născut în taberele de refugiaţi din Liban. „Nu este uşor să îţi reîncepi viaţa la 43 de ani. Dar aceşti oameni mi-au dat încrederea lor. Trebuie să le răsplătesc încrederea şi să fiu o persoană bună în acest nou loc”, a povestit acesta. „Mi-a fost frică înainte să ajung aici. Nu ştiam oamenii, poate urmau să fie neprietenoşi. Dar când am ajuns la aeroport şi am văzut zâmbetele şi modul în care ne-au primit, nu mi-a mai fost frică”[2], a mărturisit soţia acestuia.

Humanitarian Corridors a primit anul acesta prestigiosul Premiu Nansen, oferit de UNHCR (Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi), organizaţia internaţională care se ocupă de protejarea refugiaţilor. Aceasta a semnat de curând un acord care permite aducerea a alte 600 de persoane în Europa, într-un mod sigur şi organizat.

Reuniţi de altruism

O altă organizaţie, Help Refugees, și-a început activitatea cu un grup de prieteni din Marea Britanie şi un hashtag pe Facebook. Aceştia voiau să umple o dubiţă cu donaţii pe care să le ducă la Calais, una dintre cele mai mari tabere de refugiaţi din Europa. Au strâns ceea ce îşi propuseseră în doar o săptămână. Nu se aşteptau însă la ceea ce avea să urmeze. Mai mult de 7.000 de produse le erau donate în fiecare zi. Prin urmare, au fost nevoiţi să pună bazele unei organizaţii, care în doar patru ani a strâns în jurul ei 30.000 de voluntari şi a ajutat peste un milion de refugiaţi.

Modul de funcţionare al organizaţiei este simplu: donaţiile sunt strânse şi oferite printr-o birocraţie minimă organizaţiilor locale care se ocupă cu ajutorarea refugiaţilor. Mai mult de 100 de organizaţii umanitare sunt partenere în acest efort, împreună cu 30.000 de voluntari din toată lumea.

Help Refugees a creat şi o platformă pentru donaţii, astfel încât şi cei din ţările care nu se confruntă cu valuri mari de refugiaţi să poată ajuta. Pe site-ul lor au creat chiar şi un magazin online, unde se pot cumpăra lucruri pentru refugiaţi. Banii oferiţi pentru diverse produse indispensabile sunt folosiţi pentru a cumpăra exact respectivele lucruri pentru refugiaţi. Pentru a păstra costurile la minimum, organizaţia nu are o structură ierarhică, iar pentru a-și păstra independenţa, primeşte donaţii doar de la persoane fizice.

Modul în care Help Refugees își înţelege propriul rol ţine loc de răspuns la întrebarea pe care suntem cu toţii datori să o formulăm în dreptul nostru: Ce răspundere am eu faţă de cei care suferă peste tot în lume?. „Nu ne facem iluzii. Ştim că ne confruntăm cu provocări imense. Dar dacă este un lucru pe care l-am învăţat ca organizaţie caritabilă şi comunitate, acela este că fiecare putem juca un rol în crearea lumii pe care vrem să o vedem. Şi alegerea dragostei pare un punct de început destul de bun.”[3]