Citind despre actul sinucigaș al lui George Claudiu Dumitru și ascultând în ritmul metroului sunetul morţii lui, nu am nevoie să întreb, împreună cu Ernest Hemingway: „Pentru cine bat clopotele…”. Știu pentru cine – pentru noi toţi, și, mai ales, știu și de ce.

Întunericul nu există deoarece nu a fost niciodată creat. El nu este altceva decât lipsa Luminii. Îndată ce Lumina se aprinde, întunericul încetează să existe. Așa am citit pe frontispiciul unei biserici din Italia – Lux lucet in tenebris – și Ioan continuă: „… și întunericul n-a biruit-o” ( Ioan 1:15).

În timp ce citeam acest articol, aproape imperceptibil în mintea mea s-a instalat parcă imaginea chipului lui Iisus în lacrimi. Drumul acesta pe care a mers tânărul avocat este brăzdat de multe urme, de la sabia în care s-a aruncat regele Saul până la roţile trenului sub care a murit Anna Karenina. El trădează o conștiinţă sensibilă, încărcată, dar tragic însingurată, și un mare, dar tardiv, preţ pus pe onoare.

George nu a putut supravieţui dezacordului dintre imagine și fond, dar cine poate vorbi de acord între imagine și fond în afară de Cel ce este acordul personificat? „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu” (Marcu 10:18). „Căci numai Tu ești sfânt” (Apocalipsa15:4).

Ce rol joacă imaginea de sine într-o viaţă distrusă odată cu distrugerea acestei imagini? Este ea totul? Nu cumva, parafrazându-l pe Tim Keller, ea este un scop bun care a fost transformat în scop suprem și ultim?

Unii pot privi cu seninătate fără să fie senini. Aceasta este de fapt o formă de întuneric. George însă nu a putut. Nu era însă niciun loc pentru George într-o lume care nu se cunoaște nici pe sine, nici harul lui Dumnezeu? Nu era nici măcar o persoană căreia să i se poată confesa? Nu era niciun loc de refugiu ca să își poată lua inima în dinţi?

Totuşi locul sau persoana care nu se pot găsi în lume pot fi găsite la Cel care a zis: Voi, pentru care lumea nu are niciun loc și niciun om, veniţi la Mine! Toţi! Veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre, căci Eu sunt blând și smerit cu inima. Dar ce mai poate face cerbul pe marginea stâncii, atunci când este încolţit de lupi? Unul s-a aruncat în prăpastie. George a simţit că singura soluţie era să se arunce…, dar de ce în faţa trenului? De ce nu în faţa lui Iisus? De ce în Piaţa Universităţii și nu în Cetatea de Scăpare a iubirii necondiţionate a lui Dumnezeu?

S-ar putea ca din creștet până în picioare să nu fie nimic sănătos, să nu fie decât răni și carne vie…; s-ar putea ca răul să fie cu mult mai rău decât credem sau ne imaginăm noi, s-ar putea să pară epuizate toate soluţiile și în faţă să se ridice zidul de netrecut, dar, dacă Domnul zice: „Veniţi totuşi!”, cine poate să se împotrivească? Lupii dispar în noapte, zidul se pleacă în genunchi și căile se deschid la Cuvântul Lui.

Cum ar fi acţionat George dacă ar fi știut toate acestea? Sau poate le-a știut, dar nu le-a crezut? Numai Dumnezeu este singurul care cunoaşte adevărul. Ca să nu vadă faţa acuzării, George s-a ascuns în moarte. Dar moartea nu este o ascunzătoare bună într-un caz ca acesta și în niciun alt caz. Deși pare un drum scurt și la îndemână, viciul ei este că nu duce pe nimeni acolo unde promite. Calea lui Dumnezeu, deși este atât de neplăcută omenescului din noi, are meritul de a ne face să exclamăm: „Din toate bunele cuvinte pe care le rostise prin robul Său Moise, niciunul n-a rămas neîmplinit” (1 Împăraţi 8:56).

Este mai bine să mergi desculţ sau dezbrăcat pe această Cale decât să intri pe baza unor promisiuni goale pe un drum fără întoarcere, care nu duce nicăieri. Dacă avocatul L-ar fi cunoscut pe Mediator, ce diferită ar fi fost apărarea lui și ce argumente zdrobitoare ar fi fost aduse împotriva morţii. De ce să te judeci strâmb singur, când poţi se te lași judecat de Judecătorul care îl îndreptăţește pe păcătos și care totuşi rămâne drept în acest proces? Oare când s-a condamnat la moarte știa George că Altcineva fusese deja condamnat pentru dosarul lui? Nu știu dacă a aflat că sentinţa în dreptul lui fusese deja pronunţată: „Nici Eu nu te osândesc!”. Deja fusese hotărâtă reabilitarea lui: „… să nu mai păcătuiești!” (Ioan 8:11). De ce s-a executat, când putea să spună: „Mai bine să cădem în mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nemărginite, dar să nu cad în mâinile oamenilor!” (2 Samuel 24:14).

Am văzut literal toate aceste lucruri trăite în viaţa unui om care a fost bolnav de aceeaşi boală ca a lui George, și poate înclinat să moară de aceeaşi moarte, dar care a refuzat oferta tenebrelor și a primit chemarea Tatălui Luminilor. Am luat prânzul deunăzi cu el. Ce frumos era acest om născut din nou. Rar am mai văzut o așa prezenţă plină de demnitate.

De fapt, nu este nicio mirare, fiindcă omul pe care-l vindecă Dumnezeu este mai sănătos decât cel care nu s-a îmbolnăvit niciodată, și mortul înviat este mai viu decât cel care nu a gustat niciodată moartea. Citește pentru tine aceste rânduri, dar citește-le și sufletului iubit de lângă tine. Și atunci când răul va vrea să intre în viaţa ta și te va chema să mergi pe căile lui, deasupra porţilor sufletului tău, porţi prin care a trecut Răscumpărătorul, să strălucească cu litere de foc cuvintele: „Pe aici nu se trece!”.