Două lumi

270

Cu doar câteva luni în urmă, unii dintre cei pe care-i cunosc găseau că posibilul sfârșit al lumii la capătul lui 2012 e un subiect decent de (scurtă) conversaţie. Pe Facebook circulau tot felul de găselniţe șugubeţe, ironice, despre escatologia mayașă, derivată din texte și interpretări foarte obscure.  Nu aveam nicio îndoială că lumea nu se va sfârși în decembrie 2012. Și asta nu doar pentru că socot că un popor care nu a avut suficientă prevedere și pricepere ca să facă faţă unei mâini de aventurieri hrăpăreţi și brutali, nu putea să aibă mai mult succes în a citi viitorul peste câteva sute de ani.

Ci pentru un motiv mult mai simplu și totodată mai trist: pentru că sfârșitul lumii deja a început. Și am o veste proastă pentru cei care și-au băut șampania de anul nou cu bucuria gândului că au scăpat de sfârșitul lumii: lumea se sfârșea lent chiar în clipele acelea și procesul e ireversibil.

De fapt, jumătate din lumea mea a murit deja. Iar ce a mai rămas din ea moare încet, pe nebăgate în seamă, dar neîndurător, cu neputinţă de oprit. Bunicii mei, la care am stat în braţe, cu care am dormit, am spus și mi s-au spus povești, m-am bucurat și m-am întristat, nu mai sunt de mult. Învăţătorul meu, care mi-a deschis drumul spre cărţi și m-a învăţat primele mistere ale numerelor, nu mai este. Școala copilăriei mele a rămas o clădire pustie, în care doar niște bătrâni mai văd poate primăvara unui sat plin de copii, de viaţă și râsete, nebănuind nici ei că în chiar acele clipe lumea aceea se stingea încet pentru totdeauna.

Doamna A., la care am stat în gazdă patru ani de liceu, mai traversează câteodată, fugar, amintirile. La 20 de ani de la evadarea definitivă din liceu, numai câţiva dintre foștii profesori mai combat cu noile generaţii. Am aflat mai deunăzi că domnul B., care mi-a fost profesor la rezidenţiat, a trecut la cele veșnice de vreun an. Sunt tot mai rari în jurul meu oamenii pe care i-am cunoscut și alţii le iau locul.

În primii ani ai vieţii, în care privim cu ochii holbaţi la lume, avem impresia că e așezată pe temelii tari, care nu se vor surpa niciodată. Că lumea așa cum o vedem din braţele părinţilor și bunicilor, e lumea cu care vom rămâne până la capăt, dacă biruiește vreodată gândul să meargă spre vreun capăt. Dar caruselul începe să se pună în mișcare, mai întâi foarte lent, pe urmă lent, pe urmă repejor, repede, foarte repede,  ameţitor, tot mai accelerat, până când…Habar n-am! Nu știu cum e când se va opri, dar presimt că nu foarte vesel. Intuiesc că spre sfârșit caruselul începe să-și încetinească iarăși rotaţiile.

Până atunci, am apucat deja să observ că lumea de ieri e înghiţită tot mai mult de lumea de azi. Consumul de carte e tot mai înlocuit de holbatul în faţa ecranelor mari, mici și mijlocii sau de cărţi cu cerneală electronică (folosesc și eu una din când în când). Când aveam vreo 12 ani, oamenii încă mai trimiteau telegrame de la 30-40 de kilometri distanţă, iar când eram student sunam acasă cu taxă inversă din Palatul Telefoanelor. Acum vorbim prin Skype și ne și vedem, de la mii de kilometri distanţă. Ca să nu mai spun că telefonul mobil are adesea semnal chiar și pe vârful muntelui. Or, asta e cam altă lume decât cea pe care am conceput-o în anii de ucenicie.

În fiecare zi, aproape pe nebăgate de seamă, măreaţa lume nouă mă împinge înapoi înspre lumea din care am venit, adică spre niciunde și nicicând. Spre Neverland. Și sunt oameni care mă fac să mă simt tot mai străin în această lume a lor, în care încep să nu mă mai regăsesc (până când mă voi pierde complet și atunci cineva se va prinde că moșul ăsta are Alzheimer). Lumea de ieri, din care am venit, era plină de bube și puroi. Odată cu apusul ei lent, unele din bube au început să se vindece, altele au rămas. Însă în minunata lume nouă în care am ajuns aproape fără să vreau, unele s-au lărgit și s-au adâncit, au apărut unele noi, iar puroiul le însoţește pe toate până în profunzime.

Îmi vin în minte vorbele pe care mi le-a spus odată unul din marii profesori de la Facultatea de Drept (Universitatea București). A zis cam așa (citez inexact, din memorie): „Pe vremea aia, noi credeam că omul e bun, e minunat, dar „sistemul“ [comunist] îl strică. Să cadă sistemul, gândeam noi, și atunci o să se arate omul în toată splendoarea lui. Noroc că am trăit să văd sistemul căzut, pentru că aș fi rămas prost, crezând așa. A căzut sistemul și s-a arătat omul în toată mizeria lui….“

Existau în lumea aceea veche unele valori, mărunte poate, care s-au dizolvat în noul rai capitalist (deși admit că e posibil să fi văzut eu lumea în mod selectiv, printr-un filtru la care între timp am renunţat). În lumea mea de ieri, naivă și simpluţă, când te întâlneai a treia sau a cincea oară cu un om, îl salutai, cam așa era obiceiul. Acum, am ajuns să întâlnesc oameni cu care m-am văzut de 20 sau 50 de ori, să-mi doresc să-i salut (obiceiurile formate demult se dărâmă greu) și ei să se uite în altă parte.

În lumea posibil imaginară în care am crescut, competenţa crea funcţia: un om căpăta un post pentru că era competent. În lumea reală în care m-am trezit, funcţia creează competenţe: oameni care nu știu nimic, dar au conexiunile politice necesare, capătă funcţii și deodată se comportă cu o „competenţă“ uluitoare, reformează sisteme, construiesc turnuri Babel și castele în Spania; fenomenul acoperă probabil cam trei sferturi din sistemul public. În lumea de ieri am văzut poate câteva cazuri de aroganţă. Astăzi înfumurarea pare să fie mult mai răspândită decât atunci: am văzut o aroganţă greu de înţeles pentru mintea mea umilă, deopotrivă la tinerei ce încă n-au învăţat să-și șteargă bine nasul, dar și la oameni de vârsta mea ori mai mare.

În aceeași lume fictivă în care mi-am risipit eu copilăria, am fost învăţat că modestia e o calitate, și că nu trebuie să te lauzi. De aceea am întotdeauna un sentiment de penibil când trebuie să-mi scriu sau să-mi actualizez CV-ul; pentru că e un instrument cu care trebuie să te lauzi, să te vinzi. Iar a vinde înseamnă a exagera calităţile produsului.  O societate care promovează lauda de sine în pofida modestiei trăiește oare în cea mai bună dintre lumile posibile?

Până și la interviurile cu potenţiali angajatori (a căror necesitate au generat-o CV-urile pline de exagerări și importanţa noii clase de experţi misterioși din grupul HR), când ești întrebat care e cel mai mare defect, nimeni nu se așteaptă să fii onest. Poţi să fii, dar riscul nu merită asumat. Trebuie să răspunzi ceva în genul: „Cel mai mare defect al meu e că nu mă pot opri din muncă. Aș curăţa cu limba podeaua biroului și aș dormi la locul de muncă, un sfert de oră pe noapte, ca japonezii stahanoviști, ca să pot să încep cât mai de dimineaţă pasiunea vieţii mele: Munca (cu M mare).“

Sau: „Cel mai mare defect al meu este că sunt modest. Sunt atât de modest și de mulţumit cu ceea ce am încât o dată, șefii de la fostul loc de muncă au uitat să mă plătească și eu nici nu mi-am dat seama. Când contabilul companiei a descoperit asta, s-a înfuriat și am fost apoi certat că nu le-am atras atenţia; cu ocazia asta am descoperit și eu ce se întâmplase. Tot așa, cu câţiva ani în urmă ne-au dat o primă de Crăciun și am refuzat-o pentru că știam că nu o meritasem. Asta l-a ofensat pe șeful meu, dar a existat și o latură pozitivă: a învăţat să mă respecte și de atunci încolo nu s-a mai pus problema să primesc prime sau alte avantaje materiale de la locul de muncă. Vedeţi, mie îmi place să mă bucur de dimensiunea spirituală a muncii“.

În lumea mea de ieri, interesul și dreptatea nu se confundau. Puteai să ai un anumit interes, dar să n-ai dreptate. În lumea în care m-am trezit acum, cele două se confundă: ca să parafrazez un logion nou-testamental, unde este interesul vostru, acolo va fi și dreptatea voastră. De la vlădică la opincă, toată lumea vorbește cu patimă despre adevăr și dreptate, dar conţinutul acestor frumoase palavre se reduce doar la prozaicele interese ale retorilor. Sloganul partidului este adevăr absolut pentru zvonacii și răspândacii lui. Conu Leonida și coana Efimiţa au și ei dreptatea lor: „fieștecare cetăţean [să] ia câte o leafă bună pe lună, toţi într-o egalitate…. Vezi bine; pensia e bașca, o am după legea veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanţiunea tuturor drepturilor.”

Întâmplarea a făcut să stau de vorbă cu tot felul de farmaciști, toţi însetaţi de dreptate. Cei care aveau farmacii îmi arătau cu bune argumente că e bine să fie un număr mărginit de farmacii în fiecare oraș; cei care n-aveau farmacii, cu tot la fel de bune argumente îmi arătau că e numai drept să aibă și ei o șansă și că n-ar trebui limitat numărul lor într-o urbe. Iar în toate discuţiile publice, toţi pretindeau că interesul lor nu este decât să-l slujească pe pacient.

Acuma, eu nu zic că nu mai sunt și slujitori ai pacientului printre farmaciști. Dar ca să spui că totul e doar expresia vocaţiei de apostolat care te mână în luptă, parcă prea seamănă a gogoși de tufă. Ca să separi dreptatea de propriul interes, ar trebui să te retragi ca Montesquieu într-o Persie imaginară și să-ţi scrii impresiile în scrisori persane. Ceea ce prea puţini sunt dispuși să facă.

Aș putea continua, dar n-are niciun rost. Ce am scris mai sus e doar o meditaţie tristă la ceea ce ni se întâmplă cel puţin de câteva mii de ani. Și simt nevoia să fac o clarificare. Când vorbesc despre lumea morală de ieri și de azi, nu o fac ca să argumentez superioritatea axiologică a unei asupra alteia. Nu doresc să idealizez trecutul. Ci vreau să spun că a existat o percepţie idealizată, naivă, care era doar în mintea mea și probabil a altora ca mine, care și-au deschis sufletul spre lume cu speranţă și naivitate. O experienţă de ucenicie care îi marchează pe mulţi până când se trezesc (Isabel Allende spunea, cred, vorbind despre aceste gen de iluzii, că a descoperit târziu că lumea e violentă și prădalnică).

Am afirmat deja că vechea (mea) lume avea bube și puroi. Dar dacă mi s-a părut că unele lucruri erau mai bune, probabil că asta a fost doar consecinţa imaturităţii și inexperienţei inerente acesteia. Ca să folosesc un exemplu din manualele elementare de logică, probabil că am crezut că toate lebedele sunt albe, pentru că nu văzusem încă una neagră, dar lebăda cea șoadă probabil că fusese tot timpul acolo.

În orice caz, din fericire nu toată lumea cea nouă este așa de gheboșată moral. Mai există mână de oameni care mă împiedică să devin mizantrop. Sunt cei puţini despre care apuc uneori să scriu sub titlul “Trestii gânditoare“. Sper să fie mult mai mulţi decât apucă ochii mei să vadă. Și sper să apuc curând să mai scriu despre unii dintre ei.


Articolul original, dar și alte postări de blog, le puteţi citi pe site-ul personal al lui Robert Ancuceanu, pe care îl puteţi accesa aici.