Sfârșitul de an se apropie cu inevitabilele lui evaluări și promisiuni că la anul va fi mai bine. Pentru fiecare, acest „mai bine” înseamnă altceva. Pentru mulţi dintre noi însă poate însemna același lucru: să facem loc în viaţa noastră iertării, dacă nu dintr-o responsabilitate religioasă, măcar pentru că psihologii nu contenesc să enumere beneficiile pe care le putem obţine făcând acest lucru.

A fost închis timp de 27 de ani pentru lupta împotriva apartheidului, iar după eliberare din închisoare, deţinutul 46664 nu a cerut răzbunare, ci iertare și reconciliere. Aceasta a fost experienţa de viaţă a lui Nelson Mandela. „Dacă un om torturat și închis timp de aproape trei decenii a putut găsi iertare în el însuși, ce lecţii am putea învăţa cu privire la modul în care ar trebui să reacţionăm cu privire la cei care ne rănesc? Ar trebui să îi iertăm pe cei care nu își cer scuze pentru durerea pe care ne-au provocat-o?” se întreba Janice Harper, antropolog.

Numele „Mandela” a devenit un sinonim istoric pentru „iertare”, însă iertarea își face loc în cele mai neașteptate locuri chiar și astăzi.

În seara zilei de 6 septembrie 2018, ofiţerul de poliţie Amber Guyger se întorcea acasă după o tură de 13 ore și jumătate. A ajuns în clădire, și-a parcat mașina și a intrat în apartamentul lui Botham Jean crezând că este în propriul apartament. Femeia se afla, de fapt, cu un etaj mai jos, acolo unde locuia un tânăr de 26 de ani, contabil la PricewaterhouseCoopers. Speriată că este un hoţ în casă, Guyger a scos pistolul din dotare și l-a împușcat pe Jean, care a murit din cauza rănilor, în drum spre spital.

Un juriu din Dallas County a declarat-o pe Amber Guyger vinovată de crimă. A doua zi, femeia a primit sentinţa de 10 ani de închisoare. După pronunţarea sentinţei, fratele tânărului ucis a pășit în boxa martorilor pentru a-i adresa public un mesaj lui Guyger: „Te iubesc ca pe orice alt om și nu sper nicio clipă să putrezești și să mori”, a declarat Brandt Jean. „Personal, îţi doresc tot binele. Nu aveam de gând să spun asta de faţă cu familia mea, dar nici măcar nu îmi doresc să ajungi la închisoare. Îţi doresc tot binele, pentru că știu că exact asta ţi-ar fi dorit și Botham. Consacră-ţi viaţa lui Hristos. Cred că acesta este cel mai important lucru pe care ţi l-ar fi dorit Botham.”

Să ierţi și/sau să uiţi

Foarte multe materiale de self-help care au în centru iertarea abordează foarte raţional problematica iertării. Și e normal să fie așa. Însă iertarea nu este un demers raţional. Nu iertăm matematic. Iertarea este un proces, care poate lua timp și ne poate cere să metabolizăm cu totul alte sentimente (șoc, durere, neputinţă, furie) înainte să o putem acorda.

Iertarea nu înseamnă uitarea sau subaprecierea durerii pe care o simţim. Uneori, explorarea situaţiei, evaluarea pierderilor pe care ni le-a provocat cel care ne-a greșit și a motivelor care au stat în spatele greșelii/trădării pot constitui primul pas spre iertare.

Iertarea nu înseamnă nici să le căutăm scuze celor care ne-au rănit. Iertarea înseamnă a lua o decizie conștientă și intenţionată de a renunţa la dorinţa noastră de răzbunare, la resentimente, indiferent dacă persoana care ne-a supărat merită sau nu să fie iertată.

A ierta presupune mai întâi a căpăta o perspectivă mai echilibrată asupra celui care ne-a făcut rău și asupra acţiunii lui. Apoi, a ierta presupune o diminuare a simţămintelor negative faţă de cel care ne-a făcut rău, poate chiar o creștere a simţămintelor de compasiune faţă de acesta. Și, în final, iertarea presupune cedarea dreptului de a-l pedepsi pe cel care ne-a greșit și încetarea de a mai cere să fim compensaţi pentru pierderea suferită.

Când noi suntem cei care ar putea ierta

Dr. Robert Enright, de la Universitatea din Wisconsin–Madison, a fondat Institutul Internaţional al Iertării și este considerat un pionier în studiul formal al iertării. El a conceput un model de iertare în nu mai puţin de 20 de etape, toate subscrise unor patru mari faze: descoperirea sentimentelor negative cu privire la răul comis, decizia de a ierta, efortul de a înţelege persoana care a făcut răul și descoperirea empatiei și compasiunii pentru el sau ea.

Enright a arătat că acest model este eficient în diferite intervenţii psihoterapeutice unu la unu. Ba mai mult, el a demonstrat printr-un studiu că acest model de acordare a iertării a atenuat depresia, anxietatea și stresul posttraumatic la femeile care au suferit un abuz emoţional în căsnicie. „Prin aceste exerciţii cognitive, cel rănit începe să o vadă pe cealaltă persoană ca pe o fiinţă umană rănită, fără a o mai stereotipiza și fără a o mai defini prin acţiunea ei vătămătoare”, spunea Enright.

Everett Worthington, și el membru al Institutului Internaţional al Iertării, a propus la rândul său un model de iertare, bazat tot pe obiectivul de a ajunge să nutrești compasiune pentru cel care te-a rănit. Modelul lui, denumit REACH, vizează înţelegerea propriei răni, cultivarea empatiei pentru cel care te-a rănit, acordarea iertării și menţinerea iertării în timp.

Atunci când ne gândim cum să iertăm pe cineva, a-i transmite sentimentele noastre celui care ne-a greșit ar putea sau nu să ajute. Dacă relaţia aceea este importantă pentru noi, ar putea fi util să îi spunem celuilalt, într-un limbaj neameninţător, cum ne-au afectat acţiunile lui/ei. Dacă acea persoană nu mai face parte din viaţa noastră, dacă dorim să întrerupem relaţia sau dacă avem motive să credem că lucrurile se vor agrava dacă abordăm direct situaţia, putem să ne scriem sentimentele pe o bucată de hârtie pe care să o rupem sau să o ardem și apoi să ne vedem de viaţă. A ne transpune sentimentele în cuvinte ne poate ajuta să renunţăm la ele.

Când noi suntem cei care am greșit

Atunci când formulăm scuzele, de cele mai multe ori ele sunt construite pe baza a trei elemente, punctează dr. psiholog Guy Winch într-un articol pentru Psychology Today. În primul rând, transmitem faptul că regretăm cele întâmplate și neplăcerile cauzate, apoi ne exprimăm direct părerea de rău, iar la sfârșit le cerem iertare celor faţă de care am greșit. În această formă însă, cererea de iertare este incompletă.

Pentru a fi eficiente, scuzele trebuie să mai cuprindă un element dintr-o serie de trei: empatia faţă de celălalt, recunoașterea încălcării unei reguli sociale și oferirea unor „despăgubiri”, scrie dr. Winch. Acest element variază în funcţie de modul în care este percepută relaţia dintre cei doi indivizi. Astfel, în urma studiilor, experţii în domeniu au observat că empatia este metoda cea mai eficientă în cazul persoanelor care se definesc prin conexiunea cu celălalt. Răspunsul la oferirea unei despăgubiri a fost mult mai puternic în cazul celor care ţin cont de contribuţia pe care o aduce fiecare în relaţie. Nu în ultimul rând, recunoașterea încălcării normelor a fost bine primită de cei care percep relaţia ca fiind integrată unui grup.

Dr. Winch subliniază că scuzele noastre ar trebui să cuprindă toate cele șase elemente. Astfel, după formularea setului de trei componente pe care le folosim de regulă, ar trebui să enunţăm și celelalte trei care construiesc o cerere de iertare eficientă, accentuând însă acel element care se potrivește în cadrul relaţiei pe care o avem cu cel faţă de care am greșit. De exemplu, dacă îi cerem scuze unui coleg de serviciu, componenta pe care trebuie să insistăm va fi cea legată de oferirea unei despăgubiri. Dacă îi cerem scuze persoanei iubite, vom folosi mai multă empatie, în timp ce, în faţa unui prieten, vom pune accentul pe recunoașterea încălcării normelor sociale.

Ceea ce este extrem de important în momentele în care le cerem iertare celorlalţi, pe lângă cele șase componente care alcătuiesc scuza, este să îi ascultăm întotdeauna cu deschidere și răbdare pe cei cărora le-am greșit, iar scuzele pe care le prezentăm lor să fie întotdeauna sincere.

Iertarea nu este un sentiment

Cu greu poţi rămâne indiferent în faţa unei povești de viaţă precum cea trăită de Terri Roberts, mama unui tânăr care, într-un moment încă neexplicat de nebunie, a dat năvală într-o școală Amish, unde învăţau doar fete, și a început să tragă cu arma, ucigând cinci dintre eleve, înainte să se sinucidă. Femeia a povestit cum, încă din prima seară după tragedie, apropiaţi ai victimelor și apoi chiar părinţi îndoliaţi nu au arătat niciun strop de dorinţă de a se răzbuna pe rudele atacatorului, ci le-au tratat cu o compasiune și o demnitate uimitoare, care le-au vindecat inimile și le-au ajutat ca, la rândul lor, să îi vindece pe alţii. „Iertarea nu este un sentiment”, este declaraţia unui credincios Amish, care explica reacţia comunităţii lui.

Pastorul american Timothy Keller declara într-un interviu recent pentru The Atlantic, citându-l pe filosoful Alvin Plantinga, că, dacă crezi în Dumnezeu, răul și suferinţa sunt o problemă majoră, „dar, dacă nu crezi în Dumnezeu, ele sunt o problemă și mai mare”. Pentru a considera ceva rău, e nevoie să crezi în niște absoluturi morale. Dacă acestea nu există, cum poate fi definit răul? Dacă Dumnezeu nu există, răul, suferinţa, violenţa sunt perfect naturale: cei slabi sunt omorâţi, cei puternici supravieţuiesc. Așa funcţionează lumea.

Deseori, cei puși în faţa posibilităţii de a-i acorda sau nu iertarea celui care le-a greșit se tem să ierte ca nu cumva să fie percepuţi ca fiind slabi. Însă iertarea, prin eforturile pe care le presupune din partea celui care o acordă, nu este nici sentiment, nici slăbiciune. Este o forţă supranaturală și care face aluzie la o ordine morală superioară echităţii tribale tip dinte pentru dinte.