Până nu demult, ceea ce demasca impostura în scris erau greșelile. Astăzi însă, o recunoaștem tocmai după lipsa greșelilor, dar și după apelul irezistibil la o listă întreagă de clișee.
O echipă de cercetători a măsurat vocabularul în exces prezent în milioane de rezumate știinţifice și a constatat că anumite cuvinte au explodat după 2023, semn că cel puţin zece procente dintre rezumatele PubMed din 2024 trecuseră printr-un model de limbaj. „Vocabular în exces” desemnează o creștere anormală a frecvenţei unor cuvinte faţă de istoricul lor. Iar fiindcă termenii apar mult peste media de odinioară, excesul trădează folosirea pe scară largă a modelelor de limbaj în scrierea academică.
Hai să aprofundăm lucrurile!
Gașca lexicală a ticurilor AI este atât de numeroasă, încât poate fi organizată pe caste. Avem familia verbelor care mimează profunzimea: delve, explore, navigate, unpack („să aprofundăm”, „să explorăm”, „să navigăm”, „să deconstruim”). Apoi avem corporatistele leverage, robust, seamless, tapestry, ecosystem, a testament to („să valorificăm”, „solid”, „fără fricţiune”, „ţesătură”, „ecosistem”), toate lustruite până la anularea ultimului strat de sens. Tipice sunt și deschiderile livrești: „într-o lume tot mai/marcată de/în care”. Avem și percuţionismele lexicale, precum triada abstractă cu ritm de slogan: „claritate, eficienţă și coerenţă”; valsantele „la X la Y”și „fie că e vorba de… sau de…”, menite să sugereze exhaustivitate. Clișeele cuprind și formule de circumspecţie, „este esenţial să”, „joacă un rol-cheie”, „aflat la intersecţia dintre… și…”. Dar niciunele nu au totuși aplombul vedetelor între clișeele AI: faimoasele construcţii adversative ( „X nu înseamnă doar Y, ci Z ”) și infama linie explicativă („––”), care a fost atât de des supranumită „cratima ChatGPT”, încât OpenAI a anunţat că a intervenit pentru a-i limita apariţia în răspunsuri.
O explicaţie academică a suprareprezentării anumitor cuvinte în răspunsurile modelelor de limbaj leagă fenomenul de felul în care au fost antrenate modelele. Mai exact, după ce au investigat posibilitatea ca arhitectura, alegerile algoritmice sau datele de antrenare să explice inflaţia unor cuvinte, cercetătorii au găsit mai degrabă indicii că preferinţele evaluatorilor umani folosite în proceduri de tip RLHF (învăţare din feed-back uman) pot contribui la acest efect. Totuși, accesul limitat la datele, procedurile și condiţiile reale de dezvoltare ale modelelor lasă momentan concluzia sub semnul incertitudinii.
Cuvintele GPT care inundă limbajul oral
Cercetările nu s-au oprit însă doar asupra predilecţiei manifestate de modelele de limbaj pentru o serie întreagă de clișee verbale, ci au analizat și modul în care aceste clișee inundă astăzi chiar și limbajul oral.
Hiromu Yakura, cercetător la Institutul „Max Planck” pentru Dezvoltare Umană din Berlin, a observat cu oarecare jenă că, la un an după lansarea lui ChatGPT, începuse să spună el însuși „delve” mai des decât oricând înainte și s-a întrebat dacă păţania aceasta îi era caracteristică doar lui sau mai existau și alţii care îi împărtășeau experienţa. Încercând să afle empiric răspunsul, a creat o investigaţie în două etape. Mai întâi, i-a cerut lui ChatGPT să parcurgă milioane de pagini de e-mailuri, eseuri și articole, adunând cuvintele pe care modelul le adăuga cu predilecţie și le-a botezat „cuvinte-GPT”. În a doua etapă, a analizat peste 740.000 de ore de comunicare umană, însumând aproape 360.000 de prelegeri academice de pe YouTube și 770.000 de episoade de podcast, de dinainte și de după lansarea ChatGPT, urmărind dacă aceleași cuvinte ajung și în discuţiile rostite cu voce tare.
Rezultatele, popularizate de Scientific American, au confirmat bănuiala. Incidenţa cuvintelor-GPT a crescut brusc și măsurabil după 2022, to delve câștigând aproape 50 la sută pe an. O posibilă obiecţie rămânea totuși deschisă, aceea că oamenii ar fi putut citi cu voce tare texte redactate de AI, ceea ce i-a convins pe alţi cercetători că e nevoie de un test mai bine calibrat.
O nouă cercetare a lansat ipoteza că, dacă influenţa mașinii e reală, atunci ea ar trebui să determine o creștere a incidenţei cuvintelor ei predilecte și o scădere a incidenţei sinonimelor pe care le-ar fi ales un vorbitor obișnuit. Iar asta este ceea ce a descoperit o echipă de la Universitatea Statului Florida, analizând 29 de milioane de cuvinte din podcasturi spontane.
Și iată cum un set de preferinţe lexicale născute în modelele de limbaj a început să circule în vorbirea curentă. Autorii au recunoscut totuși că motivul ultim al adoptării cuvintelor tipice AI rămâne discutabil. Nu se știe dacă e vorba de imitaţie sau de o expunere repetată care înrădăcinează acele cuvinte.
Vocea tuturor și a nimănui
Aceste reflexe stilistice care trădează, ca orice tic, un grad ridicat de sărăcie a vocabularului ar putea să mai indice și un alt tip de lipsă. Să luăm de exemplu un paragraf asamblat pe tiparele menţionate mai sus:
„În peisajul educaţional actual, inteligenţa artificială joacă un rol crucial. La intersecţia dintre tehnologie și pedagogie, aceasta poate ajuta la îmbunătăţirea experienţei de învăţare — și asta contează. Nu este doar un instrument, ci un ecosistem dinamic și scalabil. Este esenţial să explorăm impactul său complex și nuanţat, să navigăm provocările holistic și să valorificăm, de la educaţie la piaţa muncii, potenţialul transformator al acestei schimbări de paradigmă.”
Dincolo de lipsa esteticii, textului îi lipsește totodată și precizia. Echilibrează fiecare frază în atâta generalizare încât îi neutralizează concreteţea. Și, fiindcă mașina face o medie statistică a unui milion de voci, rezultanta este o voce stinsă.
Preţul comunicării
Oricine comunică persuasiv – profesorul, vânzătorul, liderul de opinie – știe că opinia costă. Scrierea unui text de opinie poate solicita ore întregi de atenţie și de șlefuire, iar acest consum este, în el însuși, o dovadă a faptului că autorul ţine suficient de mult la mesajul pe care dorește să îl transmită, cât să plătească pentru acest consum. Economiștii numesc acest mecanism semnalizare costisitoare, iar Michael Spence, cel care a introdus conceptul, a fost distins cu un Premiu Nobel pentru această teorie.
Oamenii preţuiesc mai mult un rezultat pentru care producătorul a cheltuit mai mult. Însă inteligenţa artificială a spulberat costul de producţie a textelor, reducând drastic efortul compunerii. Și ce se întâmplă când semnalizăm ceva gratuit? Suntem taxaţi.
În 13 experimente, sociologii Oliver Schilke și Martin Reimann au constatat existenţa unui paradox al transparenţei, care se manifestă atunci când cei care recunosc deschis că s-au folosit de inteligenţa artificială sunt creditaţi cu mai puţină încredere, indiferent de calitatea rezultatului colaborării om-mașină. O sinteză a Universităţii Wharton descrie aceeași penalizare a dezvăluirii, arătând cum reclame socotite mai creative până în clipa etichetării sunt resimţite drept mai puţin autentice, demne de încredere și emoţionante după dezvăluirea contribuţiei unei mașini AI la conceperea lor.
Dincolo de variabila costului de producţie, mai există însă un motiv pentru care textele corecte, dar generate trezesc reacţii adverse. Putem insista pe faptul că textul mașinii ne tulbură fiindcă îi lipsește bunul-gust. Însă mai important decât stilul în sine este faptul că, în înţelesul lui cel mai profund, stilul este preţuit ca manifestare a libertăţii. Cineva (un autor) alege, exclude, riscă, se contrazice, se dezvăluie pe sine. Robotul, în schimb, nu poate suporta consecinţele propriilor cuvinte. Tocmai de aceea miza este una cât se poate de personală. Ceea ce căutăm într-un text este nu atât ceva, cât pe cineva care stă în spatele celor spuse.
Pariul pe transcendenţă
Criticul George Steiner a avut această intuiţie și a formulat-o încă din 1989, în cartea sa Real Presences. Steiner spunea că orice explicaţie coerentă a felului în care limbajul transmite sens este, în ultimă instanţă, sprijinită pe presupunerea unei prezenţe. Când o voce omenească se adresează alteia, scria el, pariem pe transcendenţă. Chiar actul de a contesta că există cineva în spatele cuvintelor presupune că propriile cuvinte de contestare transportă ceva real unui interlocutor real. Scepticul care afirmă că totul e vid trebuie să mizeze pe prezenţă ca să-și poată rosti vidul.
Vorbim, citim și ne lăsăm mișcaţi de cuvinte, mai ales atunci când ele ne cer încrederea sau acces la emoţiile noastre, fiindcă bănuim că dincolo de ele stă cineva. Iar când acel cineva lipsește, ceva din noi protestează.
De ce ne tulbură totuși absenţa omului din spatele unor propoziţii impecabile? De ce ni se pare sărac un text fluent și frumos de îndată ce aflăm că la baza lui nu e nimeni care să-l fi întocmit și să fie responsabil pentru el? Explicaţii la îndemână există, desigur, psihologice ori sociale: am fost deprinși să tratăm limbajul ca indiciu al unei intenţii, ca mesaj al unei minţi către alta. Dar dacă am fi noi înșine doar niște mașini care recunosc și repetă tipare, de ce ne-ar mai răni deosebirea dintre o voce și un ecou?
Să mai căutăm omul
Pascal observa, în Pensées, că inima are o știinţă a ei, care merge înaintea raţionamentelor și apoi le însoţește. Multe dintre certitudinile noastre se nasc dincolo de demonstraţie. Simţim, de foarte multe ori, înainte de a avea cuvintele care să descrie raţional ceea ce am simţit. Argumentul vine abia pe urmă să lumineze și să verifice acea emoţie.
Iar creștinismul dă nevoii noastre de a urma omul un răspuns tulburător de potrivit. La temelia lui stă convingerea că realitatea ultimă este una profund personală. „La început era Cuvântul”, scria evanghelistul Ioan. Dar acest Cuvânt nu rămâne doar la nivelul de idee abstractă, de lege impersonală sau de ordine mută a lumii. Tot evanghelistul spune: „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi.”
În această lumină, pornirea de a căuta omul din spatele unei pagini, încetează să mai pară un simplu accident al minţii. Ea se lasă citită în cheia consecinţelor felului în care a fost alcătuită lumea. Iar în lumea noastră, sensul este nedespărţit de persoană, în vreme ce cuvântul ajunge deplin abia când poartă în el răspunderea cuiva.
Așa că nu trebuie să ne grăbim să ne scuturăm de reacţia viscerală la textele scrise cu AI, oricât de tehno-entuziaști am fi de fel. Fiindcă, dacă o societate a pierdut ceva în ziua în care a încetat să-L mai caute pe Dumnezeu în Cuvântul Scripturii, e lesne de bănuit că va pierde ceva și în ziua în care va înceta să mai caute omul în cuvintele omului.
