Nu este trecută în vreun regulament și nici nu apare tipărită pe vreun afiș. Dar se simte din felul în care oamenii se salută, din modul în care își împărtășesc ideile și prin apartenenţa pe care o construiesc atunci când se implică în activităţile bisericii. Cultura organizaţională a bisericii poate fi o sursă de unitate sau, dimpotrivă, un obstacol nevăzut în calea colaborării.
Atunci când transmite recomandări pentru viaţa bisericii, Biblia invită comunitatea de credinţă să alcătuiască „un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi”, în temeiul faptului că „toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh” (1 Corinteni 12:13). Metafora trupului este menită să evidenţieze că fiecare membru își are rolul său, lucrând pentru edificarea întregului. Între metaforă și realitate însă, comunităţile creștine se confruntă deseori cu provocări: lipsa de comunicare, proiectele care merg pe drumuri paralele și chiar o formă subtilă de competiţie între grupuri.
Modul în care colaborăm în sânul comunităţii de credinţă reflectă valorile noastre profunde, dar și anumite predilecţii în ceea ce privește organizarea. Toate acestea, începând cu gesturile vizibile (modul în care ne sprijinim reciproc în proiecte) și până la convingerile nerostite care ne conduc, construiesc o cultură a bisericii care influenţează, la rândul ei, eficienţa misiunii bisericii. Atunci când cultura este sănătoasă, colaborarea este o bucurie, iar biserica prosperă. Atunci când cultura este deficitară, colaborarea este o obligaţie, iar biserica în ansamblul ei are de suferit.
Pe lângă metafora trupului, biserica poate fi descrisă și ca o mare familie. În acest caz, cultura organizaţională a bisericii este de fapt felul obișnuit în care membrii bisericii trăiesc împreună. Este un amalgam de valori, moduri de lucru, obiceiuri pe care le învăţăm unii de la alţii, de multe ori în mod inconștient.
Specialiști în management precum Edgar Schein spun că această cultură are trei niveluri. Primul este cel vizibil – lucrurile pe care le vedem și le simţim: cum arată spaţiul, cum decurg întâlnirile, ce fel de activităţi organizează biserica. Apoi vine nivelul valorilor declarate – ce spunem că este important pentru noi: misiunea, principiile biblice, modul în care vrem să ne raportăm unii la alţii. Și, în profunzime, se află convingerile de bază – acele credinţe și presupuneri adânc înrădăcinate pe care rareori le punem sub semnul întrebării și care ne ghidează comportamentul zi de zi.
Într-o comunitate creștină, aceste trei niveluri se împletesc. Poţi să vezi o echipă de tineri care organizează o acţiune de ajutorare (nivel vizibil), pentru că biserica spune că slujirea aproapelui este esenţială (valoare declarată), iar în inima lor toţi cred că „este mai ferice să dai decât să primești” (convingere profundă).
Înţelegerea acestor niveluri ne ajută să vedem de ce schimbarea nu vine doar prin noi reguli sau noi proiecte. Dacă vrem să cultivăm colaborarea, trebuie să lucrăm și la rădăcină, la ceea ce credem cu adevărat unii despre alţii și despre misiunea pe care Dumnezeu ne-a dat-o.
Impactul culturii
Cultura bisericii poate să îi împingă misiunea înainte sau o poate încetini. De ea depind felul în care oamenii se implică și modul cum își împărtășesc ideile și cum reacţionează atunci când apar provocări.
O cultură sănătoasă va genera un mediu în care colaborarea ia naștere natural. Membrii se ajută unii pe alţii fără să fie nevoie de multe explicaţii. Ideile circulă liber. Resursele sunt folosite judicios, în comun. Atmosfera este una de încredere și respect reciproc, iar acest lucru îi menţine pe oameni implicaţi și motivaţi.
La polul opus, o cultură marcată de suspiciune, de competiţie sau de indiferenţă erodează permanent unitatea, chiar dacă, la suprafaţă, activităţile continuă. Un astfel de context se traduce prin desfășurarea paralelă de proiecte similare, prin care eforturile și energia cheltuită de comunitate sunt dublate.
Scriptura le oferă bisericilor numeroase îndrumări privind cultura organizaţională. Una dintre cele mai cunoscute recomandări reiese din epistola apostolului Pavel către filipeni: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus” (Filipeni 2:5). Cu alte cuvinte, atmosfera din biserică ar trebui să fie o reflexie a caracterului lui Hristos, una impregnată de aceeași smerenie, de aceeași slujire și deschidere faţă de oameni ca ale Domnului Hristos. Și, tocmai pentru că atunci când vorbim despre o biserică vorbim despre valori profunde, pentru a evita situaţia în care colaborarea este un simplu obiectiv de management, este nevoie ca aceste valori să pătrundă în profunzimea culturii bisericești.
Colaborarea ca expresie a unei culturi sănătoase
Cercetarea din zona de management organizaţional a identificat trei elemente care, atunci când conlucrează, produc o colaborare autentică. Acestea sunt: dispoziţia interioară (deschiderea spre ceilalţi), acţiunile concrete (planificare, împărţirea responsabilităţilor) și rezultatele vizibile (proiecte finalizate, comunităţi întărite).
În studiile recente se face o diferenţă între coordonare (alinierea ordonată a acţiunilor), cooperare (urmărirea unui scop comun) și colaborare – care merge mai adânc, fiind procesul continuu de a construi împreună, de a învăţa unii de la alţii și de a găsi soluţii în comun. Cu alte cuvinte, coordonarea poate exista și între oameni care nu se plac foarte mult, dar colaborarea cere încredere și viziune împărtășită.
Coordonarea poate exista și între oameni care nu se plac foarte mult, dar colaborarea cere încredere și viziune împărtășită.
În biserică, colaborarea sănătoasă ţine de autenticitatea relaţiei dintre membrii, dar și de valorile lor comune. Literatura de specialitate distinge în mod special câteva dintre cele mai impactante astfel de valori.
Protejarea și întărirea lucrării celuilalt – Așa cum recomanda, încă din 1902, una dintre figurile marcante ale adventismului, Ellen G. White, fiecare ramură a lucrării să își păstreze identitatea, dar să le zidească pe celelalte!
„Fie ca fiecare departament al lucrării noastre, fiecare instituţie legată de cauza noastră să fie condusă pe principii de consideraţie și generozitate. Fie ca fiecare ramură a lucrării, păstrându-și în același timp propriul caracter distinct, să caute să protejeze, să întărească și să zidească fiecare altă ramură. Oameni cu abilităţi și caracteristici variate sunt angajaţi pentru a duce mai departe diferitele ramuri ale lucrării. Acesta a fost întotdeauna planul Domnului.”
Schimbul de cunoștinţe – Așa cum sublinia Terry Dwaine Robertson, liderii au nevoie de instruire și de mentorare constantă, iar lipsa acestora limitează potenţialul întregii misiuni.
Servant leadership („conducere prin slujire”) – Studiile arată că liderii slujitori reduc cinismul organizaţional și stimulează comportamentele de sprijin reciproc.
Pe teren, aceasta se poate traduce prin iniţiative interdepartamentale, prin proiecte interbisericești, prin întâlniri de planificare comune și mai ales prin împărtășirea resurselor fără a contabiliza „cine primește mai mult”.
Din păcate, experienţa arată că uneori bisericile pot cădea în capcana competiţiei. Într-o cercetare din America de Nord, Paul Campoli nota că bisericile aflate la doar câteva străzi distanţă ajungeau să se privească mai degrabă ca rivale decât ca partenere în lucrarea Evangheliei. Lecţia de aici? Cultura colaborării nu se menţine de la sine – ea trebuie cultivată cu intenţie.
O cultură sănătoasă va vedea succesul celuilalt nu ca pe o pierdere proprie, ci ca pe o victorie comună. Atunci când această mentalitate pătrunde în toate nivelurile, colaborarea încetează să mai fie un proiect ocazional și devine modul natural în care biserica respiră.
Rolul liderilor în modelarea culturii
În orice comunitate creștină, liderii au un rol decisiv în felul în care se formează și se menţine cultura bisericii. Însă atunci când vorbim despre rolul liderilor e important să notăm că, dincolo de faptul că sunt de impact, autoritatea formală sau funcţiile administrative influenţează exemplul subtil și deciziile de zi cu zi.
Sociologul David Bernard Foster observa că liderii unei biserici au cel mai mare impact asupra „nivelului profund” al culturii – acele convingeri și presupuneri de bază care, deși nu sunt scrise nicăieri, modelează comportamentul întregii comunităţi. Membrii pot contribui la schimbarea valorilor declarate sau a activităţilor vizibile, dar transformarea reală, de durată, se produce atunci când liderii influenţează și inspiră la acest nivel profund.
În Biserica Adventistă, Stan Patterson sublinia că pastorii au autoritate spirituală, dar nu autoritate de control – ei nu sunt „manageri” ai membrilor, ci administratori ai încrederii și ai chemării pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o. Această perspectivă se apropie de ceea ce literatura de leadership numește servant leadership – conducere prin slujire.
Cercetările lui Jerry Chi și ale colegilor săi arată că acei lideri care conduc prin slujire contribuie la scăderea nivelului de cinism și la sporirea comportamentelor de sprijin reciproc. Martínez Soto completează: un astfel de leadership stimulează schimbul de cunoștinţe și aliniază valorile personale cu cele ale comunităţii, creând un mediu în care membrii simt că nevoile lor spirituale sunt împlinite și, în consecinţă, devin motivaţi să lucreze pentru împlinirea scopurilor comune.
Ce înseamnă aceasta, practic, pentru orice biserică?
Liderul dă tonul: modul în care vorbește despre alte biserici sau despre alte departamente va fi preluat de întreaga comunitate.
Liderul creează contexte: iniţiază întâlniri comune, încurajează parteneriate, valorizează ideile venite de la ceilalţi.
Liderul modelează valori: își asumă deschis greșelile, împărtășește resurse, caută soluţii care aduc beneficii întregului Trup al lui Hristos.
Poate cel mai important, liderii trebuie să-și amintească faptul că poziţiile pe care le ocupă sunt, cum spune Patterson, „împrumutate, nu deţinute”. Această conștientizare cultivă smerenie, deschidere și dorinţa de a construi, nu pentru propria imagine, ci pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Pași practici pentru cultivarea unei culturi sănătoase
O cultură bisericească sănătoasă nu apare de la sine. Ea este rezultatul unor alegeri repetate, zilnice, care, în timp, dau tonul întregii comunităţi. Din perspectiva cercetării, dar și a experienţei de teren, iată câţiva pași concreţi care pot ajuta orice biserică să își dezvolte o cultură în care colaborarea devine o bucurie:
1. Identificaţi cultura existentă
Așa cum arată sociologul Edgar Schein, înainte de a schimba ceva, trebuie să înţelegem ce există deja. Întrebaţi-vă: Ce comportamente sunt încurajate aici? Ce obiceiuri se transmit din generaţie în generaţie? Ce presupunem automat despre misiunea noastră și despre ceilalţi? Aceste întrebări scot la lumină convingerile de bază.
2. Aliniaţi valorile declarate cu cele trăite
Nu este suficient să afirmăm că „lucrăm împreună pentru Evanghelie” dacă, în realitate, fiecare departament funcţionează izolat. Aici liderii au un rol esenţial: să creeze punţi între oameni și să se asigure că mesajul și practica merg mână în mână.
3. Creaţi ocazii reale de colaborare
Cercetarea arată că parteneriatele nu se formează doar din declaraţii bune. Ele se nasc când oamenii au ocazia să lucreze efectiv împreună: proiecte interdepartamentale, campanii interbisericești, instruiri comune. T.D. Robertson sublinia nevoia de mentorat și de schimb de cunoștinţe – ambele pot fi cultivate prin aceste ocazii.
4. Comunicaţi deschis și constant
Paul Campoli atrăgea atenţia că lipsa de comunicare poate alimenta competiţia între biserici. Un canal deschis de comunicare,prin care se împărtășesc atât nevoile, cât și reușitele, poate preveni izolarea și suspiciunea.
5. Recunoașteţi și sărbătoriţi succesul celuilalt
O cultură sănătoasă vede reușita unei alte biserici sau a unui alt departament ca pe o victorie comună. Cuvintele de încurajare, rugăciunile pentru lucrarea altora și celebrările publice construiesc un climat de încredere.
6. Învăţaţi din greșeli, nu le ascundeţi
Atunci când un proiect nu merge conform planului, recunoașterea deschisă și analiza comună pot deveni surse de învăţare, nu de descurajare. Aceasta consolidează atât cultura transparenţei, cât și colaborarea.
Esenţa lucrurilor
Cultura sănătoasă a unei biserici se vede în modul în care fiecare membru, de la lideri la cei mai recent veniţi, se raportează la ceilalţi: cu respect, cu dorinţa de a sluji și cu convingerea că misiunea este mai importantă decât prestigiul personal.
E adevărat că transformarea sănătoasă a culturii unei biserici nu se petrece peste noapte, ea fiind un rezultat cumulat în timp al cuvintelor pe care le rostim, al modului în care ne privim reciproc și ne raportăm la misiunea pe care Domnul de-a încredinţat-o. Însă la fel de adevărat este și că noi înșine avem un rol în această transformare: putem alege să ascultăm mai mult, să împărtășim ceea ce știm, să sprijinim proiectele altora și să ne bucurăm sincer pentru reușitele lor.
