Care este motivul meu de a mă alătura unei biserici sau de a rămâne într-o biserică? De ce vreau să transfer moștenirea mea spirituală copiilor mei, de ce îmi invit prietenii la biserică? Sau ce motive am când zic „nu” în faţa oricăror invitaţii legate de biserică?
Statistic vorbind, în prezent, majoritatea membrilor bisericii creștine sunt acolo din pricini legate de o asociere familială, socială sau de altă natură și doar foarte puţini, prin descoperire și convingere personală. Este acest motiv – asocierea – sau interesul de moment suficient pentru a justifica o decizie așa de mare precum aceea de a te alătura sau de a aparţine unei biserici sau unei anumite ideologii religioase? Câţi dintre creștinii prezentului și-au judecat critic moștenirea primită de la părinţi sau invitaţia venită din partea prietenilor și a misionarilor?
Motive
În jurul bisericii sunt mari mulţimi de oameni care o cunosc bine și care stau totuși departe. Care sunt motivele pe care le-ar invoca aceștia, în faţa propriei conștiinţe sau în public, pentru această decizie? Efortul misionar este aproape întotdeauna total concentrat pe schimbarea atitudinii celui care ezită sau întârzie să adere. Se caută, pe orice cale, ca poziţia lui să fie schimbată. I se aduc diferite argumente care să-l determine să zică „da”. Dacă efortul are succes, omul este aplaudat, dacă eșuează, atitudinea lui este blamată. Dacă ar fi să privim în oglinda adevărului, așa cum este el în Hristos, putem oare să spunem cu inima curată și cu deplină convingere că atitudinea omului faţă de biserică este singurul lucru care trebuie schimbat? Putem spune cu siguranţa pe care o dă Duhul Sfânt că biserica nu are nimic de schimbat și că nu are niciun rol de jucat în acel „nu“ al omului care pleacă întristat?
Dacă sufletul meu m-ar da în judecată în tribunalul conștiinţei mele, în prezenţa lui Dumnezeu, ce ar spune apărarea și acuzarea cu privire la decizia mea de a spune „da” sau „nu” credinţei în Dumnezeu? Poate cineva să se poticnească în Dumnezeu și în lumina experienţei vieţii în marea tragedie omenească? Sigur. Chiar Iisus spune: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire“ (Matei 11:6). Adică un om se poate poticni și în bunul Dumnezeu, dacă vrea și alege să facă acest lucru. Totuși nu poate nega faptul că a auzit șoapta lui Iisus: „«Vine stăpânitorul lumii acesteia» (Ioan 14:30), dar în Mine omul nu găsește nimic care să fi contribuit la tragedia lui.“
Intenţia lui Dumnezeu și intenţiile mele
Este un anumit aspect al dialogului dintre om și divinitate care le depășește în importanţă pe toate celelalte – intenţia lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră. Îi sunt atribuite lui Einstein cuvintele: „Mă interesează ce gândește Dumnezeu. Restul sunt detalii.“ De altfel aspectul care a fost atacat de diavol în drama ispitirii a fost tocmai intenţia lui Dumnezeu: „«Oare a zis Dumnezeu cu adevărat…?» (Geneza 3:1). Asta a vrut El să zică? Ce a spus El coincide cu intenţia Lui? A spus că veţi muri? Nu veţi muri! Dumnezeu Își ascunde intenţia, căci «Dumnezeu știe…» (Geneza 3:5)“ Cât de greșit Îl putem înţelege pe Dumnezeu în intenţiile Lui! Nu există domeniu în care să fim mai eronaţi decât în înţelegerea planurilor și intenţiilor Lui cu noi. Și adesea ne autoînșelăm și în privinţa propriilor noastre intenţii.
Tristeţea de care nu era nevoie
Una dintre cele mai spectaculoase și mai pline de semnificaţii ilustraţii este istoria „tânărului bogat“ (Luca 18:18-30). În naraţiunea aceasta trebuie să observăm câteva aspecte legate de domeniul critic al intenţiei. Datorită unei atracţii tainice, conștiente sau inconștiente, și datorită unor evidenţe și argumente pe care nicio minte echilibrată nu le putea refuza, tânărul acesta, care avea de toate și în același timp nimic, a venit la Iisus cu ceea ce constituia, de fapt, problema de bază a fiecărei fiinţe vii și conștiente – gândul că aici nu poate fi totul, pentru că e prea sărac, prea puţin, prea limitat, prea fără sens; că mai este ceva dincolo de această viaţă și că acel ceva constituie, de fapt, totul – viaţa veșnică. În esenţă, tânărul i-a spus lui Iisus: „Aș vrea să am parte de acest gând al vieţii veșnice. Am împlinit tot ce mi s-a spus, ca să pot avea viaţa veșnică, dar resimt totuși în suflet un gol imens. Îmi lipsesc pacea și siguranţa. Există vreo soluţie? Ce ar trebui să fac? Sunt gata de orice. Spune-mi doar ce să fac, orice!“
Dacă sufletul meu m-ar da în judecată în tribunalul conștiinţei mele, în prezenţa lui Dumnezeu, ce ar spune apărarea și acuzarea cu privire la decizia mea de a spune „da” sau „nu” credinţei în Dumnezeu?
Dialogul acesta este, poate, cel mai frumos și mai înălţător dialog pe care îl poate purta un muritor cu Divinitatea. Ce altceva ar putea cere cineva? Solicitarea de a sta la dreapta și la stânga, de a fi vindecat, de a se face dreptate și altele asemănătoare par simple copilării în comparaţie cu cererea lui pentru cea mai înaltă formă de viaţă, viaţa veșnică. Drept urmare a cererii lui, Iisus i-a oferit răspunsul pe care numai un Dumnezeu iubitor l-ar putea da. Un singur pas, un singur lucru „de făcut“: „Urmează-Mă!“ „Nu sunt liber.“ „Nu-i nimic, eliberează-te.“ „Cum?“ „Dă tot și vei avea tot.“ Trist, dar dialogul acesta strălucit se încheie în mod nefericit. „Când a auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat, pentru că avea multe avuţii“ (Matei 19:22). Întristat? Cum este posibil să plece cineva din prezenţa lui Iisus „foarte întristat“? Trebuie să fie vorba despre o dramatică înţelegere greșită. Ce a înţeles și ce nu a înţeles el din dialogul cu Mântuitorul lumii? Tânărul acesta a venit la Iisus și I-a cerut lumină și călăuzire pentru atingerea celui mai înalt deziderat pe care îl poate avea o fiinţă umană: viaţa veșnică. Lui Iisus i-a plăcut mult cererea lui. Se vede clar din cuvintele: „Iisus l-a privit și l-a iubit.“ În dragostea Lui, a și văzut ce aproape era acest tânăr de împlinirea destinului său și al fiecărui om, de altfel. Ce a înţeles însă tânărul acesta din dialogul cu Mântuitorul lumii? A înţeles el intenţia lui Iisus în privinţa lui? Și-a înţeles el bine propria intenţie?
Noi nu înţelegem în general cum ni se spune, ci înţelegem lucrurile în funcţie de cum suntem noi. Era oare obiectivul lui Iisus să-l facă pe omul acesta, din cineva foarte respectat și apreciat, un nimeni, un om fără adăpost? Iisus urmărea tocmai opusul – să îi dea adevărata bogăţie, aceea care nu trece niciodată. Oare pentru ce li se predică Evanghelia păcătoșilor, ca să fie lăsaţi acolo unde au fost găsiţi? Iisus nu avea de gând sa îl lipsească pe tânărul acesta de reputaţia lui, ci, din contră, voia să îi dea acea reputaţie care avea să producă bucurie până în cer la adresa numelui său. Nu, omul acesta nu urma să fie un om fără adăpost, fiindcă Iisus a spus: „Mă duc să vă pregătesc un loc“ (Ioan 14:2).
A înţeles tânărul bogat mărimea și mărirea vieţii veșnice pe care o cerea? Ce reprezenta ea pentru el, în comparaţie cu viaţa lui de aici? A înţeles el natura vieţii veșnice? Își cunoștea omul acesta bine intenţia și interesele vremelnice și veșnice?
De la început, se poate observa cu ușurinţă din întrebarea lui („Ce să fac?”) faptul că el credea că viaţa veșnică se poate obţine prin acţiunea de a face ceva. El nu înţelegea că viaţa veșnică este „darul lui Dumnezeu“. Firea lui nu voia daruri de la Dumnezeu, ci voia să cumpere. El nu voia har, ci voia realizare, voia tranzacţie și merite. Firea lui era deranjată de simplitatea căilor lui Dumnezeu. Ce credea tânărul acesta despre Iisus? Nimic altceva decât ceea ce poate fi cuprins în cuvintele „bunule învăţător“. Pare evident că felul în care L-a înţeles el pe Iisus și ceea ce a crezut el cu privire la viaţa veșnică sunt lucrurile care au stat la baza întristării cu care a plecat de la Mântuitorul și care au avut o contribuţie semnificativă la decizia lui. Dar cel mai grav a fost că a refuzat să creadă în sinceritatea și în bunătatea răspunsului lui Iisus. S-a îndoit de intenţia Lui și s-a încrezut în înţelepciunea proprie. Înţelegerea lui a fost influenţată nu de cum era Iisus, ci de cum era el.
Tainele din ochii noștri
Cu greu vom accepta adevărul că lucrurile din adâncul inimii, acelea spre care tainic năzuim și pe care le iubim din tot sufletul, deși poate în ascuns, vor avea ultimul cuvânt în alegerile pe care le facem. Adevărul dovedit din plin este că Dumnezeu nu va răspunde niciodată rugăciunilor noastre, nici doleanţelor noastre, ci va răspunde cu precizie și în mod exclusiv adevăratelor și adâncilor noastre năzuinţe sufletești, care corespund, sau nu, rugăciunilor ori doleanţelor exprimate. Balaam se roagă și dorește să moară „de moartea celor neprihăniţi“ (Numeri 23:10), dar ce departe era năzuinţa lui adâncă după bani de rugăciunea și doleanţa sa cu privire la moarte!
Privind la tabloul tragic al întristării tânărului bogat, ne întrebăm: Cui a spus, de fapt, tânărul acesta „nu“? Lui Iisus? Din adâncă nefericire, nu, în niciun caz lui Iisus, ci lui însuși și-a spus „nu”. Mahatma Ghandi a ajuns, cu eforturi sângeroase, la concluzia că singurul răspuns la catastrofa castelor din India este Iisus, pe care, din nefericire, el Îl confunda cu biserica creștină. La un moment dat, Ghandi este dat afară pe ușă de un diacon și trimis la biserica unde se închinau cei care aveau „pielea ca el“. Așa se înţelege semnificaţia cuvintelor lui Ghandi: „Când m-au dat afară din acea biserică, nici pe departe nu le-a trecut prin minte că nu pe mine mă dau afară, ci că dau afară Imperiul Britanic din India.“ Nu lui Iisus I-a refuzat tânărul bogat cuvântul, ci lui însuși și-a refuzat acest tânăr singura deschidere spre idealul vieţii, și anume viaţa veșnică. El și-a impus limite peste care, mai apoi, nu și-a dat voie să treacă.
Lanţul indestructibil
Istoria acestui tânăr este, de fapt, istoria fiinţei umane, veche de mii de ani, totuși proaspătă ca ziua de azi. Mă tem că, în căutările lui, omul nu îşi cunoaște interesul și scopul suprem al vieţii și fiinţei lui, nu își înţelege bine intenţia, iar limitele pe care nu le poate depăși sunt limite stabilite chiar de el. Aţi auzit de istoria făuritorului de lanţuri indestructibile care încerca în întunericul temniţei să taie lanţul cu care era legat? El a pipăit lanţul în întuneric și, spre disperarea lui, a simţit pe o za marca atelierului lui. A renunţat la încercarea de eliberare fiindcă știa, mai bine ca oricare altul, că lanţurile făcute de el erau indestructibile. Aceasta s-ar putea să fie o ilustraţie aplicabilă la experienţa fiinţei noastre, a mea și a ta, în dialogul nostru cu Divinitatea. A nu-I da lui Dumnezeu dreptul să ne mântuiască prin Iisus nu este nimic altceva decât echivalentul fatidicelor cuvinte „nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate“ (Evrei 10:26)! Aceasta înseamnă, la nivel practic, legarea cu lanţul indestructibil al refuzului conștient și neînduplecat al mântuirii oferite în dar și „cu plăcere“ de către Dumnezeu.
Intenţie și consecinţă
Este crucial de înţeles raportul dintre intenţie și consecinţă. O alegere nu are în substanţa ei doar intenţie, ci și consecinţă, și acestea două nu pot fi în niciun fel despărţite – fie în bine, fie în rău. Tânărul bogat a intenţionat să își păstreze proprietatea și a reușit, dar a rămas trist fiindcă și-a făcut sieși cel mai mare rău pe care și-l poate face cineva – lepădarea harului lui Dumnezeu. El a reușit să își păstreze averea intactă, dar, în același timp, a distrus posibilitatea realizării scopului iniţial cu care a venit la Iisus, viaţa veșnică. Fariseii, ca meșteri zidari ai propriului destin, au intenţionat să rămână fideli dogmelor și tradiţiilor. Nu au vrut să ţină cont de consecinţele hotărârilor lor, lucru care a dus la nimicirea „planului lui Dumnezeu pentru ei“ (Luca 7:30). Atunci când a trimis s-o aducă la el pe Batșeba, David s-a gândit numai la intenţia sa și a ignorat total consecinţele deciziei luate. De neînţeles, nu are loc niciun dialog cu Duhul Sfânt în conștiinţa lui cu privire la consecinţe. Și ce consecinţe au fost – cum a ajuns el să fie ucigașul celui mai credincios general al său, cum a distrus atâtea vieţi de oameni din armata sa loială, cum exemplul său face victime până în ziua de azi și va continua să facă până la sfârșit! Dacă s-ar fi oprit o clipă să asculte glasul Duhului Sfânt, ar fi auzit toate aceste lucruri înainte ca vreunul dintre ele să aibă loc. Dar, ca Samson, el nu a avut urechi de auzit consecinţele, ci și-a urmărit doar intenţia imediată. „Ia-o, căci îmi place“, este strigătul firii, care înăbușă susurul blând al Duhului!
Răscrucea
Tu și eu stăm la răscrucea vieţii: Avem multe motive să-I spunem „da” și avem multe motive să-I spunem „nu” lui Iisus. Va birui gândul care este mai puternic alimentat, întreţinut și cultivat și va atrage după el consecinţele sale. Cu greu îmi pot imagina pe cineva care ar crede în realitatea consecinţelor și ar insista să meargă mai departe. Dimpotrivă, în lumina consecinţelor, raţiunea s-ar trezi ca dintr-un somn de moarte și voinţa s-ar încorda în direcţia cea bună, spre a contracara căderea sau chiar fatalitatea.
Același mecanism funcţionează și în sens pozitiv. Ucenicii care au fost chemaţi de Iisus au crezut în consecinţele pozitive ale deciziei lor de a răspunde chemării Lui, pe baza promisiunii Sale. Credinţa în El și în promisiunea Lui i-a făcut să meargă după El. Dacă nu ar fi crezut în împlinirea promisiunilor Lui, totul rămânea doar o predică frumoasă și interesantă.
Viaţa de credinţă, în general, nu este foarte populară în generaţia noastră și nici nu știu dacă a fost vreodată, în afara cazului în care confundăm viaţa de credinţă cu religia. Reproșurile generaţiei noastre la adresa bisericii sau a credinţei, în general, par logice, dar nu în lumina consecinţelor lor, ci doar în lumina intenţiei. Ele pot fi legate de nivelul de cultură al reprezentanţilor bisericii sau de părerea populară, dar acestea nu vor putea influenţa cu nimic urmările deciziilor noastre. Sunt convins ca tânărul bogat a avut raţionamentele lui atunci când a plecat de la Iisus. Aceste raţionamente însă nu l-au putut scuti de întristarea care l-a cuprins și pe el, cum îi cuprinsese și pe Samson sau pe David, cu multe secole înainte.
A vorbi de consecinţele alegerilor și deciziilor noastre, într-un moment în care entuziasmul pentru intenţie este la nivel maxim, pare ceva nepotrivit, dar pe cât pare de nepotrivit, pe atât este de realist. Singurul lucru care rămâne după ce a trecut flacăra intenţiei este, inevitabil, jarul consecinţelor, fie pozitive, fie negative.
Pavel a fost trimis de Iisus pe strada numită „dreaptă”. Cum erau oamenii acolo? Cum erau ei priviţi în societate? Asocierea cu ei ce efect urma să aibă asupra reputaţiei lui? „De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi, care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Iisus. El a fost făcut de Dumnezeu, pentru noi, înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris, «cine se laudă, să se laude în Domnul» (1 Corinteni 1:26-31)“. Ce credea el că este viaţa veșnică și ce s-a dovedit aceasta a fi, de fapt!
