În rol de tată pentru Fiul lui Dumnezeu

Puţini oameni din istoria mântuirii au primit o chemare mai tulburătoare decât Iosif din Nazaret. Viaţa lui este o succesiune de decizii născute din ascultare, după ce a biruit ezitarea începutului. El rămâne un model de credinţă matură și de bărbăţie autentică.

În tradiţia biblică, logodna nu era o simplă promisiune, ci un act cu valoare legală deplină. Ea se întindea, de obicei, pe durata unui an înaintea căsătoriei propriu-zise. În tot acest timp, femeia și bărbatul erau datori să păstreze o credincioșie conjugală strictă. Infidelitatea era socotită adulter și se pedepsea cu moartea prin lapidare(Deuteronomul 22:23-24).[1]

Dilema lui Iosif

Într-o lume a regulilor și a condamnării grăbite, Iosif, moștenitorul final al celei mai prodigioase genealogii (Matei 1:1-16), află că logodnica sa este însărcinată. Iosif „era un om neprihănit” (Matei 1:19), adică un om care respecta cu rigurozitate Legea. El nu putea fi de acord să se căsătorească în asemenea împrejurări, dar nici nu voia să o expună pe Maria rușinii publice. De aceea, intenţiona să rupă logodna în cel mai discret mod posibil – era nevoie doar de doi martori.[2]

Totuși, explicaţia sarcinii Mariei trimite la actul divin al creaţiei: este „de la Duhul Sfânt” (Matei 1:20). Agentul divin al vieţii (Geneza 1:2) putea să aducă la existenţă viaţa Fiului lui Dumnezeu în trupul Mariei fără intervenţia unui bărbat.[3] De asemenea, el o cunoaște pe Maria. Știe că este o femeie cinstită, cu teamă de Dumnezeu (Proverbele 31:10,30). Atunci, ar putea fi adevărat! Iosif, om al Legii, se frământă acum între credinţă și datorie, temându-se de consecinţele spirituale și de cele sociale ale deciziei lui.

Ascultarea

Iosif se orientase spre soluţia firească a dilemei, dorind să reducă totuși, pe cât posibil, consecinţele negative asupra logodnicei sale. În secolul I, pedeapsa cu moartea prin lapidare pentru adulter nu se mai aplica; autorităţile romane interziseseră aceste execuţii.[4] În acest context, divorţul discret părea cea mai potrivită cale de urmat.

Presiunea sub care Iosif se pregătea să ia această decizie i-a preocupat pe comentatorii biblici din toate epocile. Un autor anonim din secolul al V-lea sugerează că Iosif a bănuit că sarcina Mariei ar putea fi o lucrare a lui Dumnezeu și s-a temut să-i aducă logodnicei sale vreo acuzaţie publică. În judecata sa, era mai drept ca un vinovat să scape decât ca un nevinovat să sufere.[5]

Ezitarea lui Iosif este înlăturată prin intervenţia lui Dumnezeu, care îi răstoarnă planul de retragere și îi aduce lumină asupra sarcinii Mariei. Un înger i se arată în vis și îi spune: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, nevasta ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va naște un Fiu și-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:20-21).

Astfel, declaraţiile Mariei se confirmă. Îngerul îl numește pe Iosif „fiul lui David”, trimiţând din nou la genealogie și la alegerea divină. Dintre toţi descendenţii, Iosif este „fiul lui David” nu doar prin sânge, ci și prin disponibilitate.

Cum Îi va transmite Iosif moștenirea regală unui Copil care nu este fiul său după trup? Apartenenţa Domnului Isus la genealogia lui David nu poate fi pusă la îndoială, căci Maria, mama Sa, este și ea din neamul lui David.[6] Iosif însă Îi conferă lui Isus dreptul de Rege mesianic prin asumarea paternităţii legale, act împlinit prin punerea numelui: „[T]e chem pe nume: ești al Meu!” (Isaia 43:1). În acel gest, Iosif recunoaște autoritatea divină și se face părtaș planului lui Dumnezeu. El înţelege că Isus este moștenitorul tronului lui David[7], dar într-un sens mult mai înalt.

Iosif se supune cu bucurie: „Când s-a trezit Iosif din somn, a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului și a luat-o la el pe nevasta sa. Dar n-a cunoscut-o până ce ea a născut un Fiu. Și el I-a pus numele Isus” (Matei 1:24-25). Faptele concrete, la timp, valorează mai mult decât orice: s-a trezit, a primit-o pe Maria și, la timpul potrivit, I-a pus Copilului numele Isus! Prin ascultarea lui, Mesia intră în istorie cu toate prerogativele Sale. Astfel, Iosif mărturisește public două adevăruri esenţiale: că Isus este „fiul lui David”, iar originea Sa este divină.[8] Un evreu drept, precum Iosif, nu ar fi acceptat o asemenea situaţie în alte împrejurări. Detaliul că „n-a cunoscut-o până ce ea a născut un Fiu” dovedește iarăși convingerea deplină a lui Iosif că sarcina Mariei este lucrarea Duhului Sfânt.[9]

Ascultarea faţă de Dumnezeu nu-l micșorează pe Iosif, ci îl înalţă în har. Prin această ascultare, el devine cu adevărat „fiul lui David”, soţul Mariei și părtaș al unei relaţii tată–Fiu fără egal.

Un model pentru bărbaţi

Când situaţia devine imposibilă, soluţia lui Iosif nu este fuga, ci deschiderea către planul lui Dumnezeu. În faţa încercării, el nu se retrage, ci își activează fără rezerve și fără compromis toate resursele lăuntrice, tot ceea ce este nobil în fiinţa sa.

Pentru bărbaţii din toate timpurile, Iosif rămâne un model excepţional: ca soţ, protejează fără urmă de gelozie; ca tată, educă prin exemplu, nu prin frică; ca om al lui Dumnezeu, ascultă fără condiţii.

Nu este memorabil prin cuvintele rostite, ci prin disponibilitatea de a purta sarcini imposibile: slujitor al Nașterii, ocrotitor al Pruncului, sprijin al soţiei sale, pedagog al Regelui regilor, tată pentru Fiul lui Dumnezeu, martor al Dumnezeirii întrupate. Cum ar fi putut împlini toate acestea dacă nu ar fi renunţat la instinctul de a controla în favoarea lui Dumnezeu?[10]

Andrei Bogdan urmărește rolul jucat de Iosif în istoria nașterii lui Mesia, reliefând modul în care ascultarea de Dumnezeu îl așază într-o relaţie unică cu Fiul Său și îl transformă într-un exemplu de credinţă.