Biserica ar trebui să fie un refugiu pentru cei care suferă și un cămin pentru cei zdrobiţi. Totuși, pentru mulţi oameni, ea ajunge să fie o sursă de durere și traumă, așa cum aveam să descopăr printr-o experienţă care m-a zdruncinat foarte mult.
Aveam paisprezece ani când familia mea a intrat în cercul unei mici secte creștine conduse de câţiva bărbaţi care pretindeau că deţin informaţii speciale despre sfârșitul lumii și despre evenimentele curente. „Se întâmplă chiar în timp ce vorbim”, repetau ei. „Timpul se apropie de sfârșit.” Ei numeau aceste perioade „încheierea timpului de har”, predicând că oamenii mai aveau o ultimă șansă să aleagă tabăra lui Dumnezeu, să asculte de poruncile Sale și să evite suferinţa veșnică.
Îmi doream cu disperare să fiu mântuit. De nenumărate ori am răspuns apelurilor făcute la altar, plângând în timp ce predicatorii se rugau pentru mine. Eram îngrozit de gândul că aș putea fi pierdut, însă nu înţelegeam ce ar trebui să fac pentru a evita acest lucru. Oricât m-aș fi străduit, eforturile mele păreau zadarnice. În biserica din care făceam parte, Iisus era prezent în istoria mântuirii, dar nu era în centrul ei. Ani la rând nu am înţeles cine este El cu adevărat și ce așteaptă de la mine, în afară de o ascultare foarte strictă.
Adolescenţa mea a fost marcată de valuri repetate de teamă. Din când în când, liderii sectei anunţau că timpul de har se încheiase, că momentul decisiv sosise și că destinul nostru spiritual era pecetluit pentru totdeauna. Apoi apăreau noi „revelaţii”, iar întreaga poveste se modifica. Trăiam astfel într-o stare continuă de panică, mereu crezând că sfârșitul venise deja.
Aceasta a fost doar prima dintre cele șase grupări religioase în care aveam să mă implic. Fiecare avea doctrinele ei ciudate, însă, în esenţă, toate funcţionau după același tipar.
Viaţa în frică
Din experienţele mele în aceste grupuri s-a conturat un tipar clar. Viaţa mea era modelată de teamă și de un perfecţionism imposibil de atins. Fiecare zi devenise o alergare epuizantă după o ţintă care se îndepărta mereu, în timp ce vindecarea și pacea pe care le căutam cu atâta disperare rămâneau inaccesibile.
Mi s-a spus că teama și efortul erau parte din strategia lui Dumnezeu de a testa perseverenţa și răbdarea urmașilor Săi. Dacă rugăciunile mele rămâneau fără răspuns, explicaţia era simplă: nu eram suficient de dedicat.
La aproximativ cinci ani de la primul contact cu astfel de grupuri, am intrat într-o altă comunitate exclusivistă. De această dată nu mai era vorba despre câţiva lideri excentrici care acţionau independent, ci despre o confesiune închisă, bine structurată și convinsă de propria superioritate spirituală. Ca multe alte mișcări religioase, aceasta susţinea că reprezintă „rămășiţa lui Dumnezeu”, singura biserică adevărată. Însă mergea și mai departe: se considera elita însărcinată cu iluminarea lumii.
Înainte de a fi acceptat în mod oficial, am trecut printr-un an întreg de studiu intens și îndoctrinare. În cele din urmă, am primit statutul de membru, iar numele meu a fost înscris în registrul lor oficial, într-un ritual de consacrare modernă.
Eram atât de adânc prins în sistem, încât nu recunoșteam abuzul sau îl consideram o etapă necesară a formării spirituale.
A urmat școala biblică, unde am fost iniţiat în ceea ce ni se spunea că este „învăţătura biblică nepângărită”. Acolo am întâlnit lideri idolatrizaţi și bărbaţi rigizi, obsedaţi de control. Cei care eșuau erau umiliţi și marginalizaţi. Pe atunci nu vedeam nimic neobișnuit în toate acestea. Eram atât de adânc prins în sistem, încât nu recunoașteam abuzul sau îl consideram o etapă necesară a formării spirituale.
În acea perioadă am primit și una dintre cele mai dureroase lovituri ale vieţii mele: moartea celui mai bun prieten. Eram devastat. Când am cerut două zile pentru a participa la înmormântare, conducătorul școlii biblice mi-a spus rece că îmi voi pierde șansa de a absolvi, dacă plec. Apoi s-a întors și, ca justificare, a citat versetul biblic: „Lasă morţii să-și îngroape morţii.” Nu am primit nicio mângâiere. Am fost trimis înapoi la muncă.
În următorii câţiva ani am fost monitorizat îndeaproape pentru a se stabili dacă eram demn să fac parte din biserica aceasta. Când am fost în sfârșit acceptat, lucram peste 15 ore pe zi, renunţasem la propria judecată și mă adaptasem complet modelului impus de respectivii. Ajunsesem să cred că valoarea mea depinde de cât de bine mă conformam. Tot ce făceam era controlat: muzica pe care o puteam asculta, mâncarea pe care o puteam mânca, lungimea părului și chiar și aspecte ale relaţiei cu soţia. Ajunsesem să cred că valoarea mea depinde de cât de mult reușeam să mă supun.
Punctul de cotitură
Presiunea și așteptările deveniseră atât de apăsătoare încât, în cele din urmă, am cedat complet. După treisprezece ani petrecuţi într-un cerc vicios din care nu vedeam nicio ieșire, ajunsesem să mă urăsc pe mine însumi și să-L învinuiesc pe Dumnezeu. Îmi amintesc cum am strigat cu disperare: „De ce mă lupt mereu într-o bătălie pe care sunt condamnat să o pierd?” Furia faţă de Dumnezeu și resentimentele faţă de biserică creșteau tot mai mult. Abia atunci am început să mă întreb cât de profund îmi afectase organizaţia viaţa. Din fericire, câţiva foști membri și-au făcut publice experienţele, iar în poveștile lor m-am regăsit și eu.
Pe măsură ce descopeream adevărul despre originile mișcării, despre haosul care i-a marcat începuturile și despre suferinţele prin care trecuseră alţii, devenea tot mai evident cât de limitată și denaturată fusese imaginea pe care o primisem. Privind în urmă, am înţeles că fusesem descurajat să gândesc liber și critic și învăţat să accept fără rezerve un sistem prestabilit de credinţe și valori.
Așa cum observa istoricul Lord Acton, „puterea tinde să corupă, iar puterea absolută corupe în mod absolut”. Cu timpul, am înţeles că problema apare atunci când prea multă putere se concentrează în mâinile câtorva oameni și nimeni nu are voie să pună acest lucru sub semnul întrebării.
Ne imaginăm adesea cultele ca pe niște grupări ciudate, ușor de recunoscut. În realitate, ele pot părea perfect normale și își ascund ciudăţeniile.
Controlul
Un cult distructiv este cel mai bine înţeles prin modelul BITE (acronim pentru Behaviour, Information, Thought și Emotional Control – control asupra comportamentului, asupra informaţiilor, asupra gândirii și a emoţiilor), conceput de dr. Steven Hassan, un expert în domeniul sectelor.
- Controlul asupra comportamentului: reglementarea vieţii de zi cu zi, inclusiv somnul, alimentaţia, îmbrăcămintea, banii, relaţiile, munca și accesul la mass-media.
- Controlul asupra informaţiilor: ascunderea sau denaturarea informaţiilor și limitarea accesului la surse externe.
- Controlul asupra gândirii: descurajarea gândirii critice, a întrebărilor sau îndoielilor și remodelarea percepţiei asupra realităţii.
- Controlul emoţional: limitarea emoţiilor considerate acceptabile, folosirea rușinii sau fricii și descurajarea sentimentelor precum tristeţea, furia sau dorul de casă.
Același tip de manipulare poate exista nu doar în interiorul unei secte, ci și în familii, în relaţii, în biserici sau la locul de muncă. Adesea se ascunde în spatele limbajului iubirii, loialităţii sau „voinţei lui Dumnezeu”. Contestarea este considerată periculoasă, individualitatea este considerată riscantă, iar ascultarea este promovată ca virtute. Identificarea timpurie a acestor semnale de alarmă este crucială pentru protejarea de abuzul spiritual.
Este important să înţelegem că sectele rareori vizează publicul general. Ele caută persoane aflate în perioade de vulnerabilitate – după traume, pierderi, mutări, stres financiar sau singurătate –, oferindu-le ceea ce pare a fi comunitate, apartenenţă și scop.
Pentru mulţi dintre cei pe care îi cunosc personal, consecinţele au fost grave: căderi nervoase, spitalizare sau abandonarea completă a credinţei și spiritualităţii. Poate te întrebi de ce nu am renunţat și eu la tot. În perioada în care puneam totul sub semnul întrebării am întâlnit mulţi creștini buni și iubitori din afara cultului – oameni pe care fusesem învăţat să îi evit.
În acea perioadă am ajuns să-L cunosc pe Dumnezeu într-un mod cu totul nou: ca pe un Tată bun și iubitor. Când eram în cel mai de jos punct al vieţii mele și căutam adevărul, mă simţeam confuz și profund dezamăgit de El. Într-o noapte, copleșit de disperare, am ieșit afară și am strigat: „Unde ești, Dumnezeule? De ce nu-mi răspunzi? Nu vezi prin ce trec?” Atunci am simţit prezenţa Lui mângâindu-mă ca o îmbrăţișare caldă. Apoi, un glas – nu unul audibil, dar de o claritate incontestabilă – mi-a spus: „Știu tot ce simţi în acest moment.”
Acea noapte mi-a schimbat radical imaginea despre Dumnezeu. Am înţeles că El nu controlează oamenii prin frică și constrângere, ci îi invită să trăiască într-o relaţie de încredere și libertate. El este răbdător și plin de compasiune și îi călăuzește cu blândeţe pe cei care aleg să-L asculte.
Se spune adesea că știinţa și ateismul îi îndepărtează pe oameni de Dumnezeu, dar, din experienţa mea, religia toxică produce cei mai înverșunaţi adversari ai credinţei. Iisus nu Și-a impus niciodată învăţăturile prin forţă. El i-a chemat pe oameni să-L urmeze de bunăvoie. A-L urma este o alegere liberă și nimeni nu are dreptul să controleze conștiinţa sau deciziile altcuiva.
Libertatea
Faptul că am fost captiv într-o sectă a fost una dintre cele mai dureroase experienţe ale vieţii mele. Totuși, privind în urmă, văd că Dumnezeu a transformat chiar și acea suferinţă într-o sursă de vindecare și de speranţă, atât pentru mine, cât și pentru alţii.
Astăzi trăiesc o viaţă mai frumoasă decât mi-aș fi imaginat vreodată și am descoperit un Dumnezeu infinit mai bun decât imaginea care mi-a fost prezentată. Am înţeles că acolo unde este Dumnezeu este și libertate, iar libertatea Lui este întotdeauna o invitaţie plină de iubire, niciodată o constrângere.
Jade Wales este muzician în trupa indie folk One Glory. Locuiește împreună cu soţia sa, Adriana, în nordul statului New South Wales, Australia și împreună compun cântece despre credinţă, speranţă și iubire. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.
