Încă dinainte să învăţ să citesc, am început să iubesc poveștile nemuritoare. Aș fi vrut să le ascult zilnic. În vacanţele de vară, o rugam insistent pe sora mea mai mare, norocoasa ce deslușise tainele alfabetului, să îmi citească încă una, și încă una.
Mă fascinau peripeţiile rezervate protagoniștilor – fiice sau fii de împăraţi, toţi cuminţi, frumoși și umili, dar nedreptăţiţi de o soartă capricioasă și rea, care-și spăla păcatele spre final, când restabilea dreptatea fragilă, așezând eroii pe un piedestal bine meritat.
Adoram finalurile fericite, căci, prin ele, știam că luptele și suferinţa nu sunt în zadar. Căpătam încredere în speranţă și în bunătate. Deși urmau un tipar diferit, filmele cu supereroi de mai târziu au preluat același rol de prieten reconfortant, care te încredinţează că totul va fi bine. Admiram personajele principale, capabile să depășească orice obstacol pentru a-și împlini menirea, mereu făcând alegerile corecte, sacrificându-se mereu pentru alţii.
Fericirea nu înseamnă lipsa necazurilor, ci recunoașterea bucuriilor care se întâmplă în ciuda lor.
Ani mai târziu, nu am mai putut privi cu naivitate aceste modele. Între basm și realitate, era o cale mult prea lungă de străbătut; între filme și viaţa de zi cu zi, se întrezăreau întâi deosebirile, mai apoi asemănările. În plan real, panta ascendentă a vieţilor fictive era înlocuită de suișuri și coborâșuri, de încercări imposibil de rezolvat sărind de trei ori peste cap sau purtând o mantie strălucitoare, de evenimente copleșitoare care nu veneau la pachet cu formule de rostit în scop curativ.
Ani mai târziu, am înţeles că aceste lucruri nu pot fi privite în alb și negru; că fericirea nu înseamnă lipsa necazurilor, ci recunoașterea bucuriilor care se întâmplă în ciuda lor. Fără a minimaliza povestea de viaţă a altora mai greu încercaţi, aș putea spune că mă număr printre cei care nu au învăţat lecţia fericirii pe calea ușoară.
Marcată de lipsuri financiare, de neînţelegeri între părinţi și de prea puţină încredere în mine însămi, am fost un copil rezervat în a visa. Nevoia de a strânge cureaua din punct de vedere material m-a determinat să fiu precaută inclusiv cu propriile aspiraţii și dorinţe: să vreau puţin, firav și pe termen scurt.
Pierderea subită a tatălui, pe când aveam doar 13 ani, a contribuit și ea la convingerea că viaţa este un bun mult prea delicat ca să ne permită luxul unor proiecţii serioase și încrezătoare; a sădit în mine îndoiala faţă de ziua de mâine, alungând curajul de a spera.
Printre astfel de lipsuri și reţineri, îmi amintesc că ceea ce mă încălzea sufletește erau notele de la școală; prin ele căpătam validare într-un grup de copii a căror existenţă o idealizam, pentru că deţineau ceva ce și eu, în mod tacit, aș fi vrut să posed: haine și familii drăguţe, strălucire în ochi, planuri de viitor.
În plus, faţă de „acasă”, școala reprezenta un mediu sigur, previzibil și plăcut, fapt pentru care am îndrăgit enorm ciclul gimnazial, cu toate materiile lui stufoase, prieteniile reale și pauzele pline de jocuri vii. Cum însă lucrurile bune nu durează o veșnicie, nici relaţia mea fructuoasă cu școala nu și-a păstrat proporţiile satisfăcătoare.
Odată cu instalarea nemiloasă a adolescenţei, toate temerile, complexele și neajunsurile din copilărie au explodat vertiginos, ca o oală sub presiune. Odată cu venirea liceului, am început să caut refugiul într-o precauţie și mai mare faţă de expunerea la necunoscut. Altfel spus, să mă mulţumesc cu puţin, deși – în virtutea maturizării – vârsta mă obliga să tranzitez spre etapa de viitor adult.
Șirul anilor ce s-au scurs după încheierea celor patru ani de liceu a însemnat parcurgerea inversă a procesului: de la hipervigilenţă la nevoia de a mă vulnerabiliza, de la reţinere la curiozitate. Facultatea, locurile de muncă, spiritualitatea, oamenii din jur și partenerul de viaţă m-au ajutat să descopăr noi metode de a tranșa incertitudinile vieţii, teama de necunoscut.
Trecerea timpului mi-a arătat că, deși m-au protejat de eșec și dezamăgire, strategiile din trecut nu mai funcţionează, căci nu se poate trăi plenar în absenţa speranţei, a convingerii că putem îmbunătăţi lucrurile, a libertăţii de a visa. Dacă copilul de ieri a supravieţuit în regim de avarie, adultul de azi poate face mai bine.
Este clar că toţi oamenii trec prin suferinţe, lupte și dezamăgiri sau chiar prin șocuri, traume și pierderi ireversibile. Așa cum este clar și că, atunci când ne lipsește puterea de a schimba ce este în jurul nostru, nu ne rămâne decât să ne schimbăm pe noi înșine – o lecţie pe care și Viktor Frankl, supravieţuitor al Holocaustului, a așezat-o în scrierile sale. Ce nu este atât de clar însă este drumul într-acolo:
- Cum acceptăm greutăţile fără să ne resemnăm în faţa lor?
- Cum devenim răbdători fără să ne complăcem într-o situaţie dificilă?
- Cum dezvoltăm rezilienţa fără să ne pierdem busola, credinţele, așteptările?
Salvatoarea cale de mijloc
În mod cert, nu există o reţetă universal valabilă, un panaceu miraculos. Însă oricare dintre noi poate face pași spre drumul cel bun, rezilienţa fiind o calitate ce se dezvoltă asemenea mușchilor exersaţi la sală.
Unul dintre cele mai importante aspecte în dezvoltarea rezilienţei ca proces de adaptare la situaţii complexe de viaţă este perspectiva, felul în care traducem în limbaj subiectiv viitorul personal și potenţialul său ameninţător.
Sunt oameni care trăiesc cu o teamă constantă de viitor, comportându-se ca și când însăși sabia lui Damocles ar plana haotic deasupra capului lor; oameni aflaţi mereu în gardă, pregătiţi să încaseze loviturile unui destin implacabil, dur. Pe de altă parte, sunt și oameni convinși că lor nu li se poate întâmpla nimic rău, că boala, accidentele sau crizele financiare le sunt rezervate mereu altora; oameni ce visează cu ochii deschiși, încredinţaţi de reușita demersului lor, dar care nu se sfiesc să întrebe: „De ce eu?” după ce descoperă gustul amar al dramelor personale.
Multă vreme am făcut parte din prima categorie. Convinsă că răul pândește la orice pas, deghizat în hainele triste ale nereușitei (de orice fel), nu mă puteam bucura cu adevărat de viaţă. Paradoxal, anticiparea permanentă a nenorocirilor nu mă ajuta să le depășesc mai ușor dacă se și întâmplau. Treptat însă, înţelegând că tot ce fac este să mă autosabotez, m-am îndreptat cu pași timizi spre salvatoarea cale de mijloc.
Dincolo de definiţiile din psihologie, am putea spune că rezilienţa, răbdarea și curajul au multe în comun cu calea de mijloc. Spre deosebire de hipervigilenţi sau de impasibili, rezilienţii își formează așteptări realiste de la tot ce-i înconjoară, având conștiinţa faptului că poverile umane pot fi abordate cu flexibilitate, cu o minte deschisă și cu dorinţa de schimbare.
Partea bună este că abilitatea de a fi rezilient se desăvârșește pe parcursul vieţii. Nu există o diplomă care să confere această calitate. De aceea, când vine vorba de a trece testul la disciplina rezilienţă, sunt optimistă în ce mă privește. Știu că pot învăţa zilnic din teorie, dar și că mă pot inspira practic de la oamenii din jur. De la mulţi dintre ei am înţeles că persoanele reziliente sunt cele care:
- nu absolutizează evenimentele negative;
- nu extind eșecul la toate ariile existenţei lor;
- nu cred în ireversibilitatea problemelor;
- nu se lasă copleșite de emoţii, în sensul de a-și pierde controlul și stăpânirea de sine;
- sunt înclinate spre rezolvarea situaţiilor de criză, nu spre amplificarea sau evitarea lor;
- se lasă ghidate de o mentalitate de învingători, considerând că, acolo unde există probleme, există și soluţii.
Mai mult decât atât, persoanele reziliente înţeleg că a greși este omenește și nu se autoflagelează pentru căderile lor.
Deși societatea contemporană pune presiune pe toţi, generalizând ideea că orice om trebuie să fie cea mai bună variantă a sa, indiferent de context, de abilităţi și de istoric personal, în realitate atingerea dezideratelor de perfecţiune și autoîmplinire înseamnă parcurgerea unui drum sinuos, care nu garantează doar succese. Ar fi absurd să credem că putem traversa liniștiţi valurile vieţii, fără să ne lovim (și) de greșeli, refuzuri sau neîmpliniri. Nici măcar filmele de la Hollywood nu materializează această idee, chiar dacă – spre deosebire de realitate – ele sunt mai mereu fidele poveștilor cu final fericit.
Acceptarea faptului că nu suntem perfecţi ne face să fim mai rezilienţi în vremurile de restriște, datorită unei doze necesare de realism cu privire la locul ce ne revine în marele peisaj al existenţei. Odată trecute prin filtrul conștiinţei de sine, putem face pace cu propriile minusuri și defecte, pentru a ne concentra atenţia spre punctele tari, spre omul ascuns al inimii, descoperind astfel noi căi de a fi fericiţi.
Gândirea limpede și imaginea de ansamblu
Ce altceva ne ajută să fim rezilienţi, să ne adaptăm cu succes la dificultăţi?
Se știe că, atunci când nu suntem direct implicaţi într-o problemă, avem o capacitate sporită de a privi obiectiv circumstanţele, identificând cauzele, precum și posibilele soluţii. De aceea, este mult mai ușor să le dăm sfaturi celor ce intră în bucluc decât să le aplicăm noi înșine atunci când suntem la ananghie.
În acest context, detașarea sau externalizarea ar putea fi unul din pașii necesari trecerii unui impas, pentru că favorizează gândirea limpede și luarea deciziilor „la rece”, descurajând acţiunile întreprinse sub semnul impulsului de moment.
Personal, am recurs frecvent la acest exerciţiu al externalizării, chiar și în perioada pandemiei, când pierderea locului de muncă m-a plasat într-un rol necunoscut până atunci – cel de șomer. Îmi amintesc că, din dorinţa de a mă debarasa urgent de ingratul statut, am răspuns în neștire ofertelor de muncă găsite pe site-urile de profil. În scurt timp, prea puţinele invitaţii de participare la interviu m-au făcut să-mi pun la îndoială pregătirea, abilităţile și credibilitatea ca potenţial angajat.
Cu toate că opţiunea de a dispera era mult mai tentantă și la îndemână, am ales să privesc obiectiv situaţia, înţelegând că nu aș fi putut trece drept o prioritate în ochii tuturor angajatorilor, din moment ce bifasem și locuri de muncă incompatibile cu studiile și experienţa mea profesională.
De-a lungul timpului, m-am confruntat și cu alte situaţii în care detașarea de probleme mi-a asigurat acea imagine de ansamblu necesară anticipării pașilor de parcurs pentru obţinerea unei schimbări favorabile. Strategia este folositoare și prin prisma faptului că ajută la un control mai bun al emoţiilor, astfel încât să nu cedăm în faţa reacţiilor impulsive sau chiar a „tendinţelor de amorţire” ce ne pot determina să răspundem la suferinţă prin adoptarea unor comportamente de risc (refugiul în mediul virtual, supraalimentarea compulsivă, consumul de tutun sau alcool etc.).
Tot pe propria piele am descoperit că și umorul poate funcţiona ca un fin mecanism de adaptare la situaţii stresante de viaţă, motivându-ne să îmbrăţișăm noutatea cu interes și curiozitate. Sigur că trăsăturile sau obiceiurile care ne ajută să gestionăm experienţele negative nu se opresc aici. Pe lângă predispoziţia genetică la a fi rezilienţi, viziunea echilibrată, acceptarea propriilor defecte și abordarea obiectivă a problemelor, importante sunt și credinţa, relaţiile sociale sau capacitatea de a învăţa din trecut – practici care ne modelează și pe care le putem modela, plecând de la cel mai important ţel ce ne-a fost dat: să fim fericiţi.
Genia Ruscu evocă întâmplări din copilărie ca prilej de a demonstra că și începuturile slabe pot avea un parcurs fericit, nu doar prin concursul unor împrejurări favorabile, ci și prin activarea unor resurse interioare, valoroase și perfectibile, care întreţin curajul, rezilienţa și răbdarea în faţa greutăţilor vieţii.
