Trei sau patru mii de concerte cu cele mai reputate filarmonici din lume, perioade substanţiale ca director muzical al unor orchestre legendare din Dresda, Leipzig și San Francisco, sute de lucrări înregistrate, între care integralele simfoniilor de Beethoven, Bruckner și Nielsen, două premii Grammy, distincţii de stat în Suedia și Germania. Cât poate să încapă într-o viaţă care merge înainte neobosită, cu 70-80 de apariţii dirijorale pe an?

Cât poate să dea un om: biblioteca personală, de 35.000 de volume, donată Universităţii din Göteborg, zeci de instrumente din colecţia proprie, donate orchestrei Gewandhaus din Leipzig, o orgă clasică, dăruită bisericii adventiste din orașul de reședinţă, Lucerna. Uitaţi-vă și la calendar: poate că ziua în care luaţi revista în mână este chiar a 87-a aniversare a Maestrului Herbert Blomstedt: 11 iulie.

Maestre Blomstedt, vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia mea. Am nutrit de mult visul să vă iau un interviu. Împărtășiţi-ne cele mai timpurii amintiri muzicale.

Am avut niște părinţi minunaţi. Erau foarte iubitori, dar și diferiţi unul de celălalt. Tata s-a născut în Stockholm, dar a ajuns în Statele Unite ca orfan, pe când avea numai 12 ani. Tata a fost pastor adventist și un creștin extraordinar. Scopul principal al vieţii lui era să-L slujească pe Dumnezeu. Câștiga bani puţini, dar n-am fost săraci. N-am simţit că am duce lipsă de ceva.

Mama a fost pianistă profesionistă. S-a născut în Statele Unite și a studiat la Conservatorul din Chicago. Cariera ei a fost curmată brusc de un reumatism care a afectat-o mult. N-a mai putut să cânte bine. Ne mai cânta doar nouă, copiilor.

Herbert Blomstedt

 Așadar, o ţineţi minte cântând.

Cred că aveam vreo doi-trei ani și nu voiam să merg la culcare până nu-mi cânta un preludiu de Chopin. Aveam chiar unul preferat. După ce o ascultam, mă culcam. Am fost răsfăţat cu muzică bună. Au fost seminţele care s-au plantat în sufletul meu de copil.

Aveţi amintiri muzicale puternice din fragedă copilărie. Dar cum era viaţa de zi cu zi?

Programul era foarte strict. Deșteptarea era în jur de șapte și luam micul dejun specific suedez. Înainte de masă, ne rugam. După ce mâncam, unul dintre copii citea un pasaj biblic. Citeam toată Biblia într-un an. Apoi ne rugam cu tata, sau cu mama în absenţa lui. La final, toţi copiii rosteau rugăciunea Tatăl nostru împreună cu părinţii.

Mergeam la școală cu bicicletele. Mi-a plăcut mult școala. Eram cam singuratic pentru că niciun coleg nu avea aceeași preferinţă pentru muzica clasică. În plus, foarte puţini arătau vreun interes pentru religie. Dar lucram împreună frumos în clasă. După școală, jucam fotbal vreo două ore. Apoi studiam la vioară câteva ore, după care îmi făceam temele.

Aţi început să cântaţi la vioară de mic.

Cred că aveam vreo zece ani. Înainte de asta am studiat pianul cu o prietenă a mamei din biserică. Nu exersam suficient pentru că eram mai interesat de sport și de școală. Mama a venit cu ideea să cânt la vioară. După câţiva ani am avut un profesor foarte bun. Aveam vreo 12-13 ani și pasiunea lui m-a pus pe jar.

Locuiam pe atunci în Göteborg, care are și azi cea mai bună sală de concerte din nordul Europei. Acustica este fantastică. Acolo mergeam la concerte simfonice de două ori pe săptămână. Mi-am cumpărat un abonament pe toată stagiunea din banii mei, pentru că părinţii nu-și permiteau. Îmi doream foarte mult să ascult genul acela de muzică. Vindeam reviste de sănătate ale bisericii și primeam 10 cenţi pentru fiecare revistă vândută. Mergeam din ușă în ușă și vindeam reviste. Era o muzică minunată! Simfonii de Beethoven, Mozart, Händel, Bruckner, Brahms. Era o muzică fantastică!

Îi apreciaţi deja pe Bruckner și Brahms la vârsta aceea?

Nu voi uita niciodată prima simfonie a lui Bruckner pe care am auzit-o. A fost simfonia a IV-a. A pus stăpânire complet pe imaginaţia mea și a fratelui meu. Ea începe cu un acord surd de corzi, ca un zumzet, în mi bemol major. Apoi urmează chemarea cornului.

Când v-aţi gândit la dirijat?

Mult mai târziu. Nici la școală și nici în primii ani de conservator la Stockholm n-am visat deloc să devin dirijor. Vioara a fost instrumentul meu principal. La conservator am mai studiat pian, canto, dirijarea corul și a orchestrei, contrapunct, armonie etc. Studii generale de muzică.

Visam să-mi fac un cvartet de coarde. Duminica, când n-aveam școală, cântam toată ziua cvartete de coarde. Fratele meu cânta la violoncel, eu cântam la vioară sau la violă și veneau și doi prieteni.

Cântam duminica, de la opt dimineata până seara la zece. Abia dacă mâncam. Devoram repetoriul. Ne plăcea să descoperim această muzică. Eram vrăjiţi. Visam să avem propriul cvartet de coarde cu fratele meu. Era perioada când începuserăm să ne gândim la fete. Îmi doream să mă căsătoresc cu o violonistă talentată. Fratele meu urma să se căsătorească cu o violistă minunată. Aveam să ne construim o casă pe malul unui lac înconjurat de multă pădure. Voiam să cântăm toată ziua cvartete de coarde. Ăsta era visul meu, nu să stau în faţa unei orchestre.

Herbert Blomstedt

Sau îmi doream să devin organist. Am început să studiez orga și am descoperit muzica lui Bach pentru orgă. Visam să devin organist și să interpretez cantate de Bach în fiecare duminică. Ar fi fost extraordinar. La conservator am studiat o jumătate de an dirijat coral. Ca viitor profesor de muzică, trebuia să știu să dirijez corul școlii. Așa am studiat pentru prima dată muzica vocală a lui Bach.

Am avut odată ocazia să dirijez corul de studenţi de la conservator. A fost un deces în familia regală și rapid s-a organizat un serviciu important în biserica din Stockholm. Lucrasem doar două părţi din Recviemul de Brahms. Prima parte este „Selig sind, die da Leid tragen“ [Ferice de cei ce plâng]. A doua parte cuprinde marșul funerar: „Denn alles Fleisch ist wie Gras“ [Orice făptură este ca iarba]. Urmat de „Aber der Herrn wort bleibet in Ewigkeit!“ [Dar Cuvântul Domnului rămâne în veac].

Ce muzică extraordinară, care combină spiritul romantic cu arta lui Bach!

Muzica aceasta a fost mult influenţată de Bach. Am repetat această partitură la cor și am fost invitaţi să o cântăm în biserica respectivă. Pentru că eram toţi studenţi, eu am fost rugat să dirijez. Nu aveam orchestră, nu ne acompania decât orga. În urma acelei experienţe mi-am dat seama că asta era ceea ce-mi doream să fac! După aceea m-am înscris la clasele de dirijat și mi-am reorganizat toată viaţa. Aveam deja 22 de ani.

Deși mi-am continuat studiile ca dirijor, n-am primit un post ca atare. Cine ar angaja un tânăr student? Pe atunci existau doar șapte orchestre simfonice profesioniste în toată Suedia. Erau puţine oportunităţi. Au trecut mulţi ani până când am dirijat concertul meu de debut, în Stockholm.

Între timp, am învăţat ca un nebun. M-am înscris la universitate și am obţinut diplome în muzicologie, istoria religiilor, psihologie. Mi-a plăcut foarte mult. Am plecat în străinătate și am studiat pentru a deveni dirijor în Salzburg, Darmstadt și Basel. Am plecat un an în Statele Unite cu bursă, la Boston și New York. Mi-am investit bine timpul, dar n-am reușit să debutez. Dar într-o zi, în America, pe când studiam în Tanglewood cu orchestra simfonică din Boston și cu Leonard Bernstein, am primit o telegramă de la Stockholm. Mă invitau să am concertul de debut cu orchestra Filarmonicii din Stockholm. Auziseră despre mine și voiau să-mi dea o șansă ca tânăr. Am acceptat invitaţia și acela a fost punctul de cotitură din viaţa mea.

Eram foarte pregătit. Studiasem șapte ani pentru asta! A fost un adevărat succes, un miracol. După două săptămâni, am primit o ofertă din partea uneia dintre cele mai bune orchestre simfonice suedeze să devin dirijorul ei.

Câteva luni mai târziu, impresarul meu m-a chemat foarte repede pentru că Filarmonica din Oslo dorea să-i fiu director muzical. Am petrecut șapte ani minunaţi în Oslo. Orchestra era extraordinară. Este la fel și astăzi. Au fost ani minunaţi, în care am învăţat foarte mult. După șapte ani, m-a solicitat orchestra simfonică naţională radio a Danemarcei. Am vrut să clarific totul de la început, așa că i-am spus managerului lor că eu nu lucrez sâmbăta. Și el mi-a spus că știa deja asta, că toată lumea știe asta și că nu este nicio problemă, că s-au gândit dinainte. M-am simţit ușurat. Toată lumea știa! Ei se gândiseră deja la acest aspect. Am lucrat zece ani acolo. A fost o perioadă minunată.

Avea să urmeze Capela de Stat din Dresda!

Dar mai întâi Orchestra Radio din Stockholm, care fusese dirijată de Celibidache, un dirijor român minunat. Cei de acolo au spus că este păcat pentru cel mai bun dirijor suedez să nu lucreze în Suedia. Veneam după Celibidache! Nu aveam cum să refuz o ofertă așa de bună. Am petrecut câţiva ani minunaţi.

Dar în acest timp s-a întâmplat ceva foarte interesant. Eram în anul 1969, după trei ani la Stockholm. Am primit o invitaţie din partea Capelei de Stat din Dresda. Acela a fost un moment deosebit, a fost pentru prima dată când dirijam o orchestră „perfectă“. Când mă aflam în faţă și dirijam, eram captivat și învăluit de frumuseţea sunetului. Le puteam cere orice, atât de inteligenţi și virtuozi erau. Primisem invitaţia cu numai câteva săptămâni înainte de concert, pentru că dirijorul lor devenise indisponibil, așa că am ales să cântăm un program de concert pe care îl dirijasem la Copenhaga. Eu am făcut cu ei trei repetiţii, dar, spre uimirea mea, după prima repetiţie totul era aproape perfect. Erau muzicieni incredibili.

Spre surprinderea mea, m-au întrebat dacă aș vrea să fiu directorul lor muzical. Pentru mine, aceasta a fost o decizie foarte dificilă. Orchestra din Dresda era cea mai extraordinară orchestră pe care mi-aș fi putut dori s-o dirijez, dar era într-o ţară comunistă. Ideologia comunistă era ceva foarte respingător pentru mine, dictatura era teribilă, represiunea era foarte mare, oamenii nu erau liberi, dar aveau ce mânca și aveau locuri de muncă. Nu se organizau proteste. Oamenii se obișnuiseră cu acest mod de viaţă, iar muzica era un mijloc de evadare și de refugiu. Muzica reprezenta gura de oxigen din viaţa lor. Am avut multe întrebări și am ezitat. Dar ei au insistat mult, mi-au spus că au nevoie de mine, că doresc să lucreze doar cu mine și că îmi vor arăta cât de minunată este ţara lor. Au continuat să insiste timp de doi ani. Într-un final am hotărât că trebuie să merg să lucrez cu ei.

Am citit că Herbert von Karajan v-a determinat, într-un fel, să luaţi această decizie.

El a fost cel care mi-a oferit argumentul final. A fost un moment dramatic și emoţionant. Karajan știa orchestra, cântase cu ei la Festivalul de la Salzburg. El a venit la Dresda pentru a face o înregistrare cu opera „Maeștrii cântăreţi din Nurnberg“ de Wagner. Este o operă lungă, durează cinci ore și nu mai figura în repertoriul orchestrei. Clădirea operei fusese bombardată, era în ruine, nu aveau unde să cânte. Așa că l-au invitat pe Karajan să facă o înregistrare, ca să nu uite această muzică.

Karajan a venit și a programat 18 ședinţe de înregistrare. Dar orchestra a terminat înregistrarea după nouă ședinţe și Karajan a fost foarte impresionat de această orchestră, așa că a ţinut un discurs foarte emoţionant. El a spus: „Când am venit aici, în Dresda, am crezut că vin să fac o altă înregistrare, una mare, dar una dintre sutele de înregistrări pe care le-am realizat la viaţa mea. Dar din primul moment în care am fost aici mi-am dat seama că dumneavoastră sunteţi diferiţi.“ Apoi a făcut o pauză, era foarte emoţionat, nu mai putea vorbi. „Domnilor, orașul este plin de monumente fără viaţă“, a spus el, iar prin asta se referea la ruinele din oraș, după război, „dar dumneavoastră sunteţi un monument viu!“.

Le-a mai spus că va reveni la ei și că, dacă nu ar fi avut Filarmonica din Berlin, ar fi venit să lucreze cu ei. Cei din orchestră au înregistrat discursul lui Karajan și mi l-au trimis ca un cadou. Mesajul lor era: „De ce ezitaţi? Karajan ar veni la noi imediat, dumneavoastră de ce ezitaţi?“ După acest moment am acceptat. După acei trei ani am lucrat cu ei timp de încă 12 ani și a fost o perioadă minunată.

Aș vrea să ne povestiţi puţin mai mult despre această experienţă.

Am învăţat foarte multe lucruri de la ei. Cred că și ei au învăţat ceva de la mine, cel puţin asta mi-au declarat, dar rămân la convingerea că eu am învăţat mai mult de la ei. Pentru că ei au o tradiţie în emiterea sunetului. Ei mereu cântă cald, chiar dacă trebuie să cânte fortissimo. Niciodată nu cântă spart, mereu sunt distinși în sunet. Au o cultură enormă a interpretării, nu este meritul a 20 de ani de lucru cu un anumit dirijor, ei au o tradiţie de 400-450 de ani!

Aţi făcut și multe înregistrări în acea perioadă.

Am înregistrat foarte mult, am ţinut socoteala și sunt 130 de lucrări pe care    le-am înregistrat cu ei: toate simfoniile de Beethoven, toate simfoniile de Schubert, concertele lui Mozart și altele.

Ce a urmat după Dresda?

În 1979 fusesem în primul turneu în Statele Unite cu orchestra din Dresda. A fost un turneu lung, foarte obositor, dar minunat. Publicul american a descoperit cât de bună este această orchestră și cred că m-au descoperit și pe mine. Când am terminat concertele din Statele Unite, am primit un contract din partea Columbia Artists (CAMI), iar de atunci am început să am colaborări în Statele Unite, unde am fost invitat ulterior de mai multe ori. În 1984 am stat în America șapte săptămâni și am dirijat marile orchestre americane.

Care erau aceste mari orchestre, Boston, Cleveland?

Da, la Boston, la Cleveland am venit mai târziu. Philadelphia, mai ales Pittsburg și Detroit, Minneapolis, San Francisco și Los Angeles. Aceste orchestre aveau nevoie de director muzical. Când am ajuns la San Francisco, totul era diferit, orchestra era superbă. Am dirijat acolo alţi zece ani. Lucrând în această societate atât de deschisă, m-am dezvoltat ca persoană, am devenit mai liber, mai fericit, mai cald. Și eu, și orchestra ne-am transformat reciproc pe parcursul colaborării noastre.

Și apoi, din nou în Europa, la Hamburg și Leipzig.

Lucram de doi ani la Hamburg, când am primit din partea orchestrei Gewandhaus, din Leipzig, oferta de a fi directorul lor muzical, pe care nu am putut-o refuza. Orchestra Gewandhaus este foarte specială, fie că ne referim la calitate, fie că vorbim de tradiţie. Leipzig este un oraș al muzicii. Niciun oraș din lume nu îi așeza pe muzicieni atât de sus, nici Berlin, nici Viena, cu toate că și aceste orașe își preţuiau muzicienii celebri, dar nu la fel cum o făceau cei din Leipzig. Comportamentul oamenilor spune că orchestra este bunul lor cel mai de preţ. Nu ai acest simţământ în altă parte. În Leipzig am lucrat șapte ani, până în 2005.

Acesta a fost ultimul dumneavoastră contract ca dirijor permanent?

Da, aveam 78 de ani și, chiar dacă mă simţeam foarte bine, am crezut că ar fi mai bine pentru ei să aibă un director muzical mai tânăr, care să nu moară anul următor sau care să dirijeze surd. Orchestra de acolo m-a invitat și ulterior și am susţinut câteva concerte împreună, dar am și înregistrat alături de ei simfoniile lui Bruckner. Am o relaţie specială cu cei de acolo și, de fiecare dată când mă întorc în Leipzig, mă simt de parcă aș fi acasă.

Să vorbim puţin despre marii compozitori pe care i-aţi cântat cel mai mult. Să începem cu cantorul de la Leipzig.

Bach a fost un maestru extraordinar, care avea o imaginaţie atât de bogată și o încredere extraordinară în mesajul Bibliei. Pentru el, Dumnezeu era o realitate. El se ruga zilnic, citea Biblia în fiecare zi. Am acasă o copie a Bibliei lui Bach, în facsimil. Poţi vedea ce cuvinte a subliniat, ce erori de tipar a corectat, care au fost comentariile lui despre un pasaj din Biblie, lângă unele texte se văd semne de întrebare. Biblia lui Bach este plină de comentarii, seamănă cu Bibliile de azi care au comentarii și mici studii biblice între versete. Unele din aceste comentarii îi plăceau, altele nu-i plăceau și poţi înţelege asta din notiţele pe care le-a scris pe marginea lor.

El era un muzician de biserică, așa că în fiecare duminică trebuia să compună altă cantată pentru slujba de la biserică și aceasta trebuia să se bazeze pe textul biblic pe care era construită predica preotului. El știa aceste texte cu mult timp înainte, fiind prevăzute în calendarul bisericii. Era un efort unit al pastorilor și al muzicienilor bisericii ca să redea mesajul biblic cât mai viu, așa încât să se adreseze inimii oamenilor.

Este foarte evident că simfoniile lui Anton Bruckner au ocupat un loc central în activitatea dumneavoastră de interpretare și înregistrare. De ce?

Există două motive principale. Primul este că îmi place muzica lui foarte mult. Al doilea este că, pe de altă parte, am senzaţia că muzica lui nu este preferata multora. Vreau să fiu ca un misionar și să transmit oamenilor această muzică pentru că ei nu știu de ce pierd. Este extraordinară, dar se pare că nu este pentru toată lumea. Mulţi oameni moderni care nu se pot concentra pentru o perioadă mare de timp nu pot să urmărească ceva de anvergură. Același lucru se întâmplă și cu înţelegerea Bibliei, și cu marea poezie. Trebuie să asculţi cu atenţie această muzică și, dacă ajungi să o înţelegi, îţi provoacă nu doar o imensă plăcere, ci și sentimentul de măreţie, solemnitate, de apropiere de valorile eterne, ceva ce nu trece, ceva permanent, ceva măreţ, ceva ce seamănă cu Dumnezeu, pe Care nu Îl vedem, dar despre Care credem că există.

Cum ne apropiem de El?

Aceasta este o cale de a ne apropia de El, dacă ne putem concentra să ascultăm muzica respectivă timp de o oră, sau poate doar pentru zece minute, dacă e vorba de o singură parte dintr-o simfonie. Este o muzică extraordinar compusă de o minte strălucită, de un om foarte credincios.

Dar Brahms? Când soţia mea și-a făcut cercetarea pentru dizertaţie, mi-a atras atenţia asupra a ceea ce a spus despre Brahms unul dintre contemporanii lui, și anume că, pentru Brahms, pe lângă muzică, Biblia era cel mai important lucru în viaţă. Iată citatul: „Biblia era însoţitorul lui constant și, în anii lui de mai târziu, îi uimea pe prietenii lui cu cât de bine îi cunoștea conţinutul. Putea să spună capitole întregi din memorie și să citeze cu acurateţe din Vechiul și Noul Testament.“ Dragostea și înţelegerea lui sunt evidente în lucrările lui construite pe marginea unor pasaje biblice, precum Recviemul german.

Este adevărat. El cunoștea foarte bine Biblia, mai ales Vechiul Testament, cărţile înţelepciunii: cartea lui Iov, Psalmii, Eclesiastul, apoi Profeţii și poezia Bibliei. Alegerea cuvintelor pentru Recviemul german arată cât de familiarizat era cu Biblia. A selectat singur textele cele mai potrivite. Era protestant, din Germania de nord, și a vrut să scrie aceste cuvinte de mângâiere în memoria mamei lui, ca să ilustreze alinarea și consolarea pe care le putem găsi în făgăduinţele lui Dumnezeu din Biblie. Este o lucrare mai senină, mai plină de speranţă, mai vizionară.

Nu cu mult timp în urmă aţi primit o distincţie de la regele Suediei.

Am primit multe distincţii, dar pe aceasta o preţuiesc în mod special. E ceva foarte rar. Este o medalie de aur, Medalia Seraphim, care a fost instituită în 1743 de regele suedez de atunci, Frederik I. Este oferită foarte rar. Este cea mai mare onoare care poate fi acordată unui cetăţean suedez de rând.

Succesele dumneavoastră de necrezut sunt o încurajare pentru alţi oameni talentaţi de a face eforturi și de a fi disciplinaţi. Dar este succesul întotdeauna consecinţa valorii și caracterului?

Succesul și realizările nu sunt același lucru. Poţi să ai foarte multe realizări și să nu ai succes. Valoarea a fost descoperită uneori după mai multe generaţii, când oamenii aceia muriseră. Succesul poate să fie ieftin. Nu mi-am reprezentat niciodată succesul ca pe o ţintă în viaţă. Nu mi-am propus niciodată să fiu fericit. Dacă aceasta este ţinta ta, vei munci mult să faci bani și vei încerca să îi obţii pe calea cea mai ușoară și mai rapidă. Asta nu are de-a face cu calitatea vieţii. Fericirea este un dar, vine dacă faci treabă bună, dacă ești mulţumit cu ceea ce realizezi și simţi că înseamnă ceva nu doar pentru tine, ci și pentru cei din jur, pentru familie, societate. Faci ceva pentru altcineva. Fericirea este un dar. Aș face asta chiar și dacă nu aș fi plătit, chiar și dacă nu aș deveni faimos sau nu aș obţine nicio recompensă. Aș cânta oricum, pentru că este ceea ce îmi aparţine. Recompensa este în mâna lui Dumnezeu, filosofic vorbind.

Trebuie să faci un lucru pentru că îţi place și pentru că este ceea ce trebuie să faci. S-ar putea ca mai târziu să fii recompensat cu o medalie, cu alte forme de recunoaștere. Dar recunoașterea este un dar. Vine pe deasupra, pe lângă bucuria pe care ţi-o dă faptul că te ocupi cu ceea ce trebuie.

Să faci ce îţi place și ceea ce simţi că e chemarea ta nu este un lux, ceva elitist. Orice persoană, indiferent de locul său în viaţă, trebuie să facă acest lucru.

Da, asta este pentru toţi. Orice muncă trebuie să fie făcută pentru valoarea ei intrinsecă. Nu tipul de muncă prestat te face nobil, ci dedicarea cu care lucrezi. Asta dă nobleţe unei persoane.

Credeţi că asta explică parţial faptul că, la venerabila dumneavoastră vârstă, încă dirijaţi 80-90 de concerte pe an cu cele mai bune orchestre din lume?

Adevărat. Ceea ce ne face să mergem înainte pe noi, muzicienii, este dragostea nemaipomenită pe care o avem pentru muzică. Dragostea aceea nu poate să fie durabilă dacă muzica nu este de calitate. Această muzică este așa de frumoasă, că nu o știi la perfecţie niciodată.

Întreaga viaţa devine o căutare după adevăr în muzică. Este nevoie de mult efort și, uneori, ai impresia că ai făcut doar foarte puţin și că mai sunt atât de multe lucruri de realizat. De aceea continuăm și nu renunţăm,pentru că mereu credem că mai trebuie să găsim lucruri noi.

O operă de artă nu este încheiată niciodată, este doar pusă deoparte. Uneori trebuie să ne oprim din diferite motive: boală, moarte, accident. Până atunci însă ne simţim purtaţi de dorinţa de a găsi adevărul suprem. Știm că nu îl vom cunoaște niciodată. Cel puţin nu în viaţa aceasta. Ceea ce le oferim altora ne ajută să avansăm și ne dă putere.

Arta ne oferă inspiraţie, ne procură noi modalităţi de a vedea viaţa și ne ajută să înţelegem puţin mai mult sensul vieţii. Trebuie să ne cunoaștem rădăcinile pentru a avea o viaţă care să însemne ceva. Este un mare privilegiu să putem să luăm parte la așa ceva.

Vă mulţumesc foarte mult. Dumnezeu să vă dea putere în continuare în căutarea adevărului în muzică, în înţelegerea Lui și în bucuria de a face ceea ce aţi fost chemat să faceţi.