Obișnuiam să mă număr printre cei care au o adevărată aversiune la recomandarea de „a trăi în prezent” convinsă fiind că, de fapt, acest sfat este o inepţie. Că, în realitate, orice moment de care ne bucurăm, chiar clipa de faţă, este de fapt trecutul de acum o milisecundă și, în felul acesta, tot nu este râvnitul trai în prezent.

Era felul meu de a mă revolta faţă de înclinaţia propriei mele minţi de a petrece mai mult timp ba pe cărările trecutului, ba pe ale viitorului ceea ce, dacă nu aţi aflat încă, ar fi ori romantic, ori futurist, dar în orice caz, nepotrivit. Nu mă așteptam ca o simplă lună de abstinenţă social media să îmi arate că greșesc, dar așa s-a întâmplat.

Într-o frumoasă după-amiază de aprilie, am trecut prin părculeţul din spatele blocului, același prin care trec în fiecare zi, și am constatat uimită ca de o minune, nu ca de ceva firesc pentru această perioadă a anului, că înfloriseră magnoliile. Sunt nouă magnolii în parc. Le-am numărat. Un spectacol de culoare și delicateţe pe care în graba mea maximă puteam să îl ratez cu ușurinţă, așa cum îl ratasem și cu câteva zile în urmă, atunci când începuse.

Mulţi dintre noi trăim vieţi care ne înstrăinează de nevoile noastre. Nu atât în sensul conspiraţionist potrivit căruia am devenit sclavii nevoilor altora (de pildă ai companiilor hight-tech care ne-au revoluţionat comunicarea și entertainment-ul și care trăiesc din netrăirea noastră), ci în sensul că prin alegerile pe care le facem ne-am restrâns singuri nevoile conștientizate la o tipologie foarte limitată: vrem like-uri (nevoia de validare), vrem să stăm conectaţi non-stop, pe toate canalele (frica de singurătate), ne place confortul și îl vrem din abundenţă (nevoia de odihnă și de consum duse în extrem – sedentarism+consumerism). Dar ce se întâmplă cu celelalte nevoi ale noastre? Unde sunt nevoia de continuitate în timp și de coerenţă, de sens, nevoia de atingere, de a-ţi folosi și alte simţuri decât cel vizual și auditiv, cum ne satisfacem nevoia de mișcare? Nevoia de solidaritate reală, nevoia de prezenţă, de spiritualitate, de a gusta artă, de a experimenta locuri, de a trăi emoţii noi, pe viu?

Ne măgulim cu gândul că societatea noastră a evoluat, că nu mai trăim cum trăiau bunicii noștri. Dar, dacă ne gândim onest, vieţile noastre sunt mult mai artificiale decât erau cele ale bunicilor. Vezi munca în corporaţii – fabrici și uzine de muncitori îmbrăcaţi la patru ace. Câţi dintre noi, sau măcar dintre prietenii noștri, pot spune sincer că munca e în acord cu menirea lor? Că e o chemare? Cei mai mulţi dintre noi intrăm în câmpul muncii mai ales pentru salariu, pentru banii pe care sperăm să îi folosim în slujba sensului pe care îl avem deja. Odată intraţi într-un sistem oarecare, slujba aceea neîmplinitoare devine sensul. Faci o rată la casă, faci un copil și deja ajungi prizonierul unei vieţi pe care nu o mai poţi trăi pentru tine decât în weekend sau în cele două săptămâni de vacanţă pe care abia, cu chiu cu vai, ajungi să ţi le iei. Măcar ai uniforma Zara călcată, manichiura „semi-” la locul ei și, slavă Domnului, niciun păduche.

Și, pentru că toată lumea din jurul nostru face la fel, refuzăm să credem că lucrurile acestea ne afectează, până se întâmplă o rupere bruscă de ritm care ne dovedește contrariul. Am rezonat cu experienţa americancei Michelle Lyons, care a lucrat în sistemul texan de justiţie, pentru că ilustrează la extrem ceea ce atât de mulţi oameni trăiesc în forme mai puţin evidente. Job-ul lui Michelle era să asiste la execuţia condamnaţilor la moarte și să relateze pentru dosarul public despre modul în care a fost dusă la capăt sentinţa. De-a lungul carierei sale, a asistat cu faţa de cremene la sute de execuţii. Din principiu era de acord cu pedeapsa cu moartea și era convinsă că cei aflaţi în poziţia de a primi injecţia letală își merită doza.

Timp de aproape două decenii, Michelle și-a făcut treaba cu sârguinţa cu care cei mai mulţi dintre noi ne îndeplinim sarcinile la locurile noastre de muncă. Și era convinsă că nimic din ce vedea n-o afectează. Asta până când nu a mai lucrat acolo. Întreruperea job-ului a asmuţit asupra ei o haită sfâșietoare de emoţii asemănătoare stresului posttraumatic: când se aștepta mai puţin era lovită de amintiri-fulger din sala de execuţie, de o privire sau de un cuvânt căruia atunci nu îi dăduse importanţă, dar care acum îi provoca un val de sentimente triste. Era ca și cum sufletul ei își ţinuse respiraţia în toţi acei ani și abia acum începuse să simtă. Optsprezece ani ca martor la morţile atâtor oameni nu e, desigur, puţin lucru. Cu atât mai mult nu este ceva neînsemnat ca optsprezece ani să îţi reprimi sentimentele în numele idealului unui job bine făcut. Însă tot mai mulţi oameni fac asta.

Alienarea noastră faţă de noi înșine este o realitate prezentă, una pentru remedierea căreia a devenit foarte la modă să recomanzi „trăirea în prezent”, și nu oricum, ci prin practicarea „mindfulness”, adică a stării în care te reconectezi la tine, observându-ţi emoţiile și gândurile, fără să le judeci. Meditaţia este metoda de căpătâi recomandată pentru atingerea acestei stări și ţinta ei este să îţi inducă o stare de relaxare în care să poţi conștientiza toate senzaţiile din corpul tău și să te raportezi la ele ca și cum ai fi un martor al lor.

De unde vine?

Conceptului de mindfulness i-a luat aproape cinci decenii să ajungă un produs de larg consum pentru societatea noastră și o afacere de miliarde. A apărut în anii ‘70, introdus de fiind de americanul Jon Kabat-Zinn, care a devenit, între timp, profesor emerit de medicină și creator al Stress Reduction Clinic și al Centrului pentru Mindfulness în Medicină, Îngrijire pentru Sănătate și Societate din cadrul Facultăţii de Medicină de la Universitatea Massachusetts. Kabat-Zinn n-a creat el însuși această filosofie a trăirii cu mintea în prezent, ci a preluat-o de la mentorii săi budiști: activistul pentru pace de origine vietnameză Thich Nhat Hanh și maestrul zen Seung Sahn, cofondator al Centrului Zen de la Cambridge.

Concret, ceea ce astăzi numește toată lumea „mindfulness” este o adaptare la mediul occidental a meditaţiei budiste, într-o versiune care a eliminat cadrul religios al practicii. Însă ideea de a fi prezent în prezent este folosită în învăţătura budistă ca o disciplină a dobândirii cunoașterii de sine și a înţelepciunii, cu scopul declarat al iluminării, văzute ca o eliberare totală de suferinţă.

Cam în aceeași perioadă în care Jon Kabat-Zinn iniţia ceea ce avea să ajungă în zilele noastre renumita filosofie „mindfulness”, veteranul american Stephen Islas se întorcea din Vietnam cu capul doldora de ororile războiului și incapabil să își mai ducă viaţa normal din cauza aceasta. Războiul l-a lăsat atât de distrus psihic și emoţional, povestea chiar el ani mai târziu, încât atunci când a revenit acasă în loc să se bucure că s-a întors, a fost la un pas să se sinucidă. Începuse însă facultatea și un coleg i-a sugerat să încerce un curs de meditaţie. S-a dus fără chef acolo însă, în scurt timp, a constatat că încă nu e totul pierdut pentru el, din moment ce, iată, poate încă să aibă și momente, oricât de scurte, de calm. Patruzeci și șase de ani mai târziu, relata Islas, încă mai suferă de stres posttraumatic. A fost diagnosticat oficial în anul 2000. Însă este convins că meditaţia i-a salvat viaţa. Și, ca el, sunt mulţi alţi veterani care apelează la această practică pentru a-și alina traumele. Pe câţi dintre ei îi ajută și în ce măsură, este deja o altă latură a discuţiei.

Ce face cu adevărat?

În ciuda pretenţiilor interesate sau deziderative ale unora, și în ciuda popularităţii deja ostentative a conceptului, mindfulness nu e leacul pentru orice suferinţă psihologică. Studiile știinţifice, care abia în ultimele decenii s-au concentrat pe efectele meditaţiei de tip mindfulness emit multe tipuri de concluzii. Unele sunt entuziaste cu privire la rolul meditaţiei, altele sunt însă reţinute, indică necesitatea de a aprofunda subiectul, sau chiar avertizează că meditaţia nu are niciun efect asupra unor afecţiuni psihologice.

Un studiu efectuat în anul 2017 care a urmărit să evalueze exact efectele meditaţiei în tratarea stresului de tip post traumatic a ajuns la o concluzie rezervată: „această cale de cercetare se află încă într-un stadiu foarte incipient”. Ca să studieze efectele meditaţiei, cercetătorii urmăresc să stabilească o relaţie de cauzalitate: fiindcă meditează, subiecţii își îmbunătăţesc X, Y, Z indicator al bunăstării psihice. Însă și studiile corelative, cele care observă asocierea între meditaţie și diferiţi indicatori ai stării de bine sunt relevante, pentru că ele arată că ar putea fi totuși ceva cu meditaţia care să îi ajute pe oameni. Astfel, un alt studiu, tot din 2017, a arătat existenţa unei asocieri între meditaţia mindfulness și reducerea stresului sau a tulburărilor de dispoziţie psihică. Importante și ele.

Stresul posttraumatic nu este singurul context în care meditaţia este recomandată ca terapie. Avem o mulţime de studii care arată că meditaţia poate fi folosită cu succes în tratarea tulburărilor care ţin de anxietate: atacuri de panică, anxietatea generalizată. Și, poate chiar mai uimitoare, sunt studiile care evaluează efectul gândirii meditative asupra ameliorării durerii fizice cronice. Asta i-a entuziasmat pe unii să spună că meditaţia de tipul gândirii în prezent poate să contribuie chiar și la îmbunătăţirea vieţii sexuale, însă studii imagistice care au urmărit influenţa meditaţiei asupra regiunilor cerebrale responsabile de perceperea senzaţiilor fizice nu au adus suficiente dovezi pentru a putea susţine un efect al meditaţiei asupra sexului.

Cele mai impresionante rezultate știinţifice vizează însă eficacitatea meditaţiei integrată cu terapia cognitiv-comportamentală în tratarea depresiei. Cercetări serioase arată că o astfel de abordare reduce semnificativ riscul de recădere în cazul pacienţilor care au avut trei sau mai multe episoade majore de depresie în trecut. Și, ţinând cont de prevalenţa tot mai mare a depresiei în ţările occidentale, putem înţelege de ce a devenit astăzi atât de tentant să privim plini de speranţă la mindfulness, așteptându-ne să fie soluţia de care aveam nevoie pentru problemele cu care se confruntă societatea noastră.

Fără exclusivităţi

Abordată ca soluţie exclusivă, meditaţia nu poate fi suficientă. Psihologul clinician Anthony King, afiliat Universităţii din Michigan, spunea că „nu ar recomanda niciodată ca oamenii să meargă la cursuri de meditaţie (…) și să creadă că cea ce se întâmplă acolo va fi un fel de pshihoterapie, pentru că nu va fi. Chiar nu va fi. Cred totuși că meditaţia este o tehnică utilă,” a adăugat psihologul, cu condiţia ca ea să fie utilizată în contextul unei terapii specializate, care să fie condusă de un profesionist în psiho-știinţe.

Meditaţia mindfulness poate avea beneficii, dar e bine să nu avem așteptări nerealiste de la ce poate face pentru noi simpla relaxare și concentrare a atenţiei pe senzaţii, împreună cu detașarea gândurilor de emoţii. E adevărat că introspecţia calmă și detașată poate fi un adjuvant al acţiunii la care trebuie să recurgem pentru a ne regăsi pe noi înșine. Dar aceasta din urmă cel mai probabil înseamnă mai mult decât să ne folosim simţurile pentru a ne cunoaște prezentul – înseamnă să modificăm acel prezent. Să ne cunoaștem pe noi înșine și emoţiile noastre, dar să ne și controlăm, să dirijăm acele emoţii, nu doar să privim la ele ca la niște valuri. Să ne recunoaștem nevoile și să luăm măsuri pentru a le împlini, dar, dacă tot devenim capabili de acest lucru, să ajungem mai atenţi și la nevoile celor din jur și la modul în care le putem împlini pe acelea. Și, în tot acest timp, să ne bucurăm de ceea ce trăim.

Spunea cineva că opusul nefericirii nu este fericirea, ci bucuria… Tind să cred că avea dreptate.

Apropo, există și în creștinism o formă de meditaţie – contemplarea. Diferită însă, în ideea că, deși poate avea un efect de liniștire și relaxare, presupune o exteriorizare a atenţiei, nu o concentrare în interior. Prin contemplare, persoana meditează la caracterul lui Dumnezeu, pe care încearcă să îl descopere prin studiul Scripturii. Aceeași Scriptură promite repetat că prin contemplarea lui Dumnezeu omul nu doar ajunge să se cunoască din ce în ce mai bine pe sine, ci și tot ce a pregătit Dumnezeu pentru el și modul în care poate să-și schimbe viaţa în bine. Și că omul care practică contemplarea lui Dumnezeu și apoi trăiește în acord cu ceea ce descoperă este un om care a găsit bucuria.