Ne-am obișnuit să ne mândrim cu reflexia statistică a credinţei românești. Însă cele 96,5 procente de români care cred în Dumnezeu ascund un apetit insaţiabil pentru născociri magice, a căror aparenţă de medievalism ar trebui să ne dea de gândit.

Puţine aspecte ce ţin de politica internă au fost mai abitir dezbătute, în septembrie anul trecut, decât cel sintetizat de leitmotivul „consiliera lui Oprescu”. O angajată a Primăriei Capitalei a declarat presei că reţinerea primarului general este rezultatul comunicării ei cu universul. Mai exact, femeia ar fi scris pe o foaie numele primarului alături de acronimul DNA, ca într-o cerere de răzbunare adresată universului. Acesta ar fi soluţionat pozitiv cererea fiindcă femeia ar fi avut de partea ei dreptatea (considerându-se o victimă a sistemului birocratic), dar și faptele bune (susţinând că ar fi plantat 168.000 de copaci).

Declaraţia a făcut subiectul unor nesfârșite ironii publice, deși convingerea consilierei că universul este guvernat de o așa-numită „lege a atracţiei universale” nu este nici amuzantă și nici măcar exotică.

Noul gând, de la 1800

Legea atracţiei universale ar avea, potrivit unor estimări, câteva sute de mii de adepţi, deși alte surse sunt rezervate cu numerele, fiindcă această lege nu este subscrisă unor grupări omogene, ușor de identificat și cuantificat. Legea atracţiei a fost lansată de mișcarea spirituală New Thought (Gândirea nouă), care a influenţat puternic curentul New Age și care a conturat cel puţin trei grupări religioase[1]. Cu toate acestea, și persoane aparţinând altor orientări religioase (inclusiv creștine) susţin validitatea acestei legi, asimilând credinţa New Thought fără să considere acest lucru o mutaţie adusă credinţei lor. De fapt, la origine, legea atracţiei nici nu a fost o doctrină spirituală, ci o „teorie” medicală.

Mișcarea New Thought își are originile în învăţăturile lui Phineas Quimby, un taumaturg american, practicant al mesmerismului[2], care a trăit între anii 1802 și 1866. Quimby considera că orice boală este un rezultat al unei erori mintale și că, dacă este corectată această eroare, boala în cauză poate fi vindecată. „Tratamentul este Adevărul”, spunea el. „Problemele apar numai în minte, pentru că trupul este doar casa care găzduiește mintea…, prin urmare, dacă mintea ta a fost amăgită de un inamic invizibil și convinsă să creadă ceva, ai transformat acea credinţă într-o boală, cu sau fără știinţa ta. Prin teoria sau adevărul meu, eu intru în contact cu dușmanul tău și îţi restaurez sănătatea și fericirea. Fac lucrul acesta în parte prin puterea minţii și, de cealaltă parte, vorbind până când îţi corectez impresia greșită și restabilesc Adevărul care vindecă.”

Dacă Quimby își aplica teoria strict în domeniul sănătăţii, urmașii lui au dus lucrurile mult mai departe, aplicând la toate domeniile existenţei legea manifestării fizice a gândurilor umane. „Similitudinile se atrag”, ar putea fi traducerea principiului like attracts like, ce stă la baza legii atracţiei universale și care presupune că oamenii atrag asupra lor experienţe pozitive sau negative în funcţie de caracterul pozitiv sau negativ al gândurilor lor. Autoarea Lisa Nichols, o promotoare a acestui mod de a vedea lucrurile, explica în filmul The Secret (responsabil de revirimentul sau de noua „evanghelizare“ New Thought) modul în care funcţionează legea atracţiei: „De fiecare dată când te uiţi în cutia de scrisori și te aștepţi să vezi o factură, ghici ce? Factura va fi acolo. În fiecare zi ieși din casă temător cu privire la acea factură, niciodată nu te aștepţi la ceva bun, te gândești mereu la datorii, te aștepţi să le acumulezi. Așa că datoria începe să apară. S-a întâmplat asta pentru că legea atracţiei este întotdeauna ascultătoare de gândurile tale.”

Din punct de vedere știinţific, această credinţă nu doar că nu are suport (nefiind verificabilă și nici falsificabilă), dar chiar contravine legilor știinţifice cunoscute. De pildă, explica Michael Shermer, din fizică știm că nu elementele asemănătoare, ci tocmai cele antitetice se atrag: pozitivul este atras de negativ și negativul de pozitiv (vezi magneţii). În plus, ideea că prin unde electromagnetice creierul nostru își creează o frecvenţă prin care „corespondează” cu universul este greșită știinţific pentru că, deși creierul are un câmp magnetic, ca urmare a electricităţii impulsurilor cerebrale, acest câmp este atât de redus ca dimensiuni, încât nici nu se pune problema emiterii de unde în spaţiu. Fizicianul Ali Alousi a criticat și el caracterul nemăsurabil al acestei legi și a pus sub semnul îndoielii probabilitatea ca gândurile să poată afecta direct orice altceva există în afara craniului nostru.

Apoi, sublinia Shermer, făcând apel mai degrabă la bun-simţ decât la știinţă, a susţine că „energia pe care o pui tu în lume – atât negativă, cât și pozitivă – este exact ceea ce extragi din viaţă și că noi ne creăm circumstanţele prin alegerile pe care le facem în fiecare zi” înseamnă a susţine că evreii care au murit la Auschwitz, victimele genocidului armean, femeile violate în masacrul de la Nanking și așa mai departe sunt singurii vinovaţi de ce li s-a întâmplat, iar asta pentru că nu au gândit suficient de pozitiv.

Privind așadar la pretenţiile metanaraţiunii, unii s-ar putea simţi îndreptăţiţi să se amuze pe marginea derapajelor unui sistem de import american. Însă, dacă ne uităm la cele mai recente statistici privind credinţa la români, observăm că mai mult de un sfert dintre noi au credinţe cu pretenţii similar de ridicole. Iar asta nu de ieri, de azi.

Românii, un popor superstiţios

Ce e mai ridicol, să crezi că universul face plecăciune și se conformează grafiei în limba română sau că anumite persoane au capacitatea să abată asupra altora probleme și suferinţe greu de surmontat? În blesteme crede unul din patru români, arăta un sondaj INSCOP, efectuat în luna august. Nici convingerea că privirea umană insistentă perturbă echilibrul fizico-emoţional al altei persoane nu este mai serioasă și, cu toate acestea, aproape unul din trei români (31,2%) crede în deochi. Mai puţini, însă tot mulţi (23,8%), sunt convinși că destinul lor e scris în stele, iar consultarea horoscopului e un lucru benefic. Circa 15,6% dintre conaţionali sunt convinși că există extratereștri, iar 15,3% au încredere în schimbarea cursului evenimentelor prin accesul la puteri oculte (vrăjitorie).

Rezultatele acestea nu sunt o surpriză, însă vin cu ceea ce ar putea părea un început de veste bună. Procentele superstiţioșilor au fost și mai mari. Un studiu din 2011 al grupului Soros releva că mai mult de jumătate dintre români (60%) cred în deochi, 47% cred în prezicători, tămăduitori, clarvăzători, 25% cred în astrologie sau în horoscop, iar 23% cred în extratereștri. Tentant ar fi să ne uităm la cifre și să ne bucurăm că numărul celor care cred în deochi s-a înjumătăţit în prezent faţă de acum patru ani. Însă, cuplând această realizare cu scăderea minoră a încrederii în vrăjitori, horoscop și extratereștri, este prudent să luăm în calcul și varianta unor mode ale superstiţiilor. Adică da, în 2015 românii cred mai puţin în deochi decât în 2011, însă dacă acesta ar fi fost rezultatul unei iluminări intelectuale am fi văzut scăderi la fel de semnificative și cu privire la alte superstiţii, nu doar cu privire la deochi.

Iluminarea intelectuală este un deziderat vechi al celor care analizează apetenţa românului pentru gândirea magică, cu atât mai mult cu cât studiile plasează ţara noastră la coada clasamentelor europene privind cunoașterea știinţifică. Românii sunt printre primii când vine vorba de superstiţii și printre ultimii când vine vorba de cunoștinţe verificabile, a arătat proiectul STISOC – „Știinţă și societate. Interese și percepţii ale publicului privind cercetarea știinţifică și rezultatele cercetării”, finanţat de Autoritatea Naţională pentru Cercetare Știinţifică din România.

Lipsa unei educaţii știinţifice se reflectă în faptul că circa 22% dintre români considerau, în 2005, că horoscopul este „foarte știinţific”, iar aceasta, spuneau cercetătorii, este cea mai ridicată rată din ţările europene, după Cipru. De asemenea, România se situează printre primele societăţi europene în ceea ce privește cota adulţilor care cred în existenţa unor numere norocoase: aproximativ jumătate dintre români erau de acord, în 2005, cu afirmaţia că „unele numere sunt deosebit de norocoase pentru anumiţi oameni”, faţă de media EU29, de aproximativ o cincime.

În schimb, ţara noastră are un deficit accentuat la stocul public de cunoaștere știinţifică[3], unul dintre cele mai ridicate din Europa. Mai exact, 80% din populaţie nu dispune de cunoștinţe știinţifice elementare. România se afla pe locul 24 din 29 de ţări europene (EU29) în ceea ce privește nivelul cunoașterii știinţifice a publicului, conform datelor Eurobarometrului special 224, Valul 63.1/2005. În procente, în restul ţărilor UE stocul public de cunoaștere știinţifică era, în medie, cu 23% mai ridicat decât în România.

Forţa de atracţie a superstiţiilor este, se pare, mai mare chiar decât forţa de atracţie a religiei, fiindcă persoanele cu un nivel mai ridicat de religiozitate cred, în același timp, într-o mai mare măsură în influenţa zodiilor asupra personalităţii decât persoanele mai puţin religioase, arată același studiu. Lucrul acesta se îngână și cu statistici paradoxale de tipul: nu mai puţin de 96,5% dintre români cred în Dumnezeu, însă doar 59,6% cred în existenţa Raiului, 57,5% în cea a Iadului și chiar și mai puţini (54,4%) cred în viaţa de apoi. Asta în ciuda faptului că 84,4% dintre ei cred în sfinţi. Procentele sugerează o crevasă logică: Dacă doar 54,4% cred în viaţa de apoi, cum este posibil ca 57,5% să creadă în Rai? Și dacă doar 57,5% cred în Rai, cei 84,4% care cred în sfinţi unde consideră că sălășluiesc aceștia?

Pe lângă evidenta inconsecvenţă, aceste statistici mai arată un lucru care ar putea fi bun. Faptul că puţin peste jumătate dintre români cred în viaţa de apoi, în Rai și în Iad pare să sugereze că nu consolarea unei vieţi mai bune, eterne și nici frica de o pedeapsă veșnică îi motivează pe români să creadă în Dumnezeu sau în superstiţii.

Dulcea amorţeală

Și atunci ce rămâne să motiveze apelul românilor la credinţe obscure? Din punct de vedere istoric, superstiţiile ar putea fi un eșec al creștinismului de a substitui total tradiţiile precreștine în spaţiul românesc. Istoricii au notat că, atunci când au adoptat creștinismul, românii nu au renunţat complet la vechile lor obiceiuri, ci au amestecat sistemele de credinţe.[4]

Alţii, precum Horia-Roman Patapievici, văd în superstiţii mai degrabă rezultatul unui eșec petrecut odată cu renunţarea la creștinism, nu cu adoptarea lui: „Majoritatea religiilor se manifestă ca niște adevăruri frenetice. Astfel că, după ce a zguduit lumea cu patima noutăţii lor, religia intră într-un soi de amorţire oţioasă[5], în care preceptele ce mai înainte explodaseră în inimi sunt puse acum să agrege comunităţi prin ritualuri, legislaţii și o satisfăcută obedienţă.”[6] Pe renunţarea la credinţă dă vina și Andrei Pleșu, care spunea că, atunci „când frica de Dumnezeu dispare, toate celelalte frici, mici și mari, invadează scena în devălmășie”[7]. Pleșu abordează așadar fenomenul superstiţiei nu la nivel social, ci individual, așa cum fac psihologii. Potrivit unuia dintre aceștia, B.D. Carlson, literatura de specialitate indică trei motivaţii psihologice alternative pentru comportamentul superstiţios. Una ar fi că oamenii încep să creadă în superstiţii atunci când observă evenimente (coincidenţe, în fapt) care corespund, aparent în mod repetat, cu superstiţia. De exemplu, dacă li se întâmplă ceva rău după ce au văzut, accidental, o pisică neagră, ajung să fie convinși că pisica neagră le poartă ghinion. O altă explicaţie vine pe filieră cognitivă și scoate în evidenţă nevoia omului de a găsi o explicaţie (oricât de ridicolă) pentru un fenomen altfel inexplicabil. Această variantă presupune că ridicolul este mai greu de îndurat decât necunoscutul. A treia explicaţie sugerată de Carlson este că superstiţiile sunt un mecanism de protecţie în faţa anxietăţii. Oamenii folosesc autoiluzionarea superstiţiilor ca pe o strategie de a obţine controlul asupra a ceea ce li se întâmplă. Așadar frica revine ca factor-cheie.

Indiferent că este împărtășită de mai mulţi oameni sau că este o credinţă strict personală, superstiţia este întotdeauna un răspuns la o frică. Această constatare permite conturarea consecinţelor spirituale ale credinţei superstiţioase (consecinţele faptice n-au, de multe ori, nevoie de inferenţe logice). Din punct de vedere creștin, este ușor de sesizat că superstiţia acţionează ca un paravan între credincios și Dumnezeu: credinciosul confruntat cu necunoscutul sau cu durerea nu mai face efortul relaţionării cu Divinitatea, ci se închide în pseudolegile despre care îi este mai comod să creadă că sunt la cârma evenimentelor. În acest sens, superstiţia demoralizează: o dată pentru că, încâlcind atenţia credinciosului în ritualuri și reguli, îl separă de adevărata sursă a moralităţii (a adevărului, a binelui și a frumosului), iar a doua oară pentru că, nefiind eficiente, distruge moralul credinciosului. Nu degeaba un studiu condus anul trecut de cercetători iranieni a găsit o legătură între lipsa satisfacţiei cu privire la viaţă și apetenţa pentru superstiţii.

În cea mai bună lumină a ei, superstiţia este o speranţă mincinoasă. Însă, dacă o credem, această minciună ne modifică în final identitatea, așa cum numai cătușele unor reguli stricte, dar nenecesare o pot face.

Footnotes
[1]„Acestea sunt: Religious Science, Unity Church și Church of Divine Science.”
[2]„La origine, mesmerismul, sau „magnetismul animal“, este o metodă de vindecare bazată pe ceea ce terapeuţii consideră o reordonare a „fluidului magnetic“ (energia vitală) din organism.”
[3]„ Stocul public de cunoaștere știinţifică este nivelul de alfabetizare știinţifică a populaţiei unei ţări, segmentul de populaţie care deţine și operează cu informaţii știinţifice de bază.”
[4]„Vezi Ion Chiciudean și Bogdan Halic, Imagologie. Imagologie istorică, Ed. Comunicare.ro, București, 2008.”
[5]„Sau «inutilă», cf. DEX (n.red.).”
[6]H.-R. Patapievici, Cerul văzut prin lentilă, Polirom, Iași, 2005.
[7]Andrei Pleșu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas, București, 2011.

Patapievici, H.-R., Cerul văzut prin lentilă, Polirom, Iași, 2005.
Pleșu, Andrei , Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas, București, 2011.
„Acestea sunt: Religious Science, Unity Church și Church of Divine Science.”
„La origine, mesmerismul, sau „magnetismul animal“, este o metodă de vindecare bazată pe ceea ce terapeuţii consideră o reordonare a „fluidului magnetic“ (energia vitală) din organism.”
„ Stocul public de cunoaștere știinţifică este nivelul de alfabetizare știinţifică a populaţiei unei ţări, segmentul de populaţie care deţine și operează cu informaţii știinţifice de bază.”
„Vezi Ion Chiciudean și Bogdan Halic, Imagologie. Imagologie istorică, Ed. Comunicare.ro, București, 2008.”
„Sau «inutilă», cf. DEX (n.red.).”