A fost numit „cel mai mare incendiu din istoria Israelului". Peste 40 de persoane şi-au pierdut viaţa, iar câteva mii au fost evacuate temporar. Premierul israelian Benjamin Netanyahu a solicitat ajutor internaţional pentru stingerea acestui incendiu. Conform unor estimări, reabilitarea zonei afectate va necesita cel puţin 4 decenii. Dincolo de titlurile intenţionat spectaculare ale publicaţiilor, focului care a afectat regiunea Carmel, la începutul lunii decembrie, i-a urmat o serie de declaraţii incendiare.

Premierul palestinian Ismael Haniyeh a declarat că incendiul a fost nici mai mult, nici mai puţin decât o lovitură năprasnică, venită din tăriile cerului asupra Israelului. Flăcările mistuitoare au fost interpretate de liderul din Gaza drept „pedepse divine pentru ceea ce au făcut" israelienii. Haniyeh nu a fost foarte exact în a identifica ce anume „au făcut" israelienii pentru ca să merite o astfel de pedeapsă, însă tensiunile şi conflictele din regiune ne oferă un spaţiu larg pentru presupoziţii.

Surprinzător, interpretarea incendiului ca pedeapsă de la Dumnezeu s-a regăsit şi în tabăra israelită. „Cerurile au cauzat evenimentele şi le-au condus la niveluri atât de dezastruoase… Semnul de avertizare trimis de sus se adaugă semnului anterior de avertizare, respectiv faptul că suntem afectaţi de secetă. Aceste semne de avertizare sunt trimise ca să ne trezească, să-i scoale din somnul lor pe cei ce dorm," nota ziarul Hamevaser. Mai multe editoriale publicate în ziarele grupărilor ultra-ortodoxe au enunţat ideea că incendiul este un semn divin şi o ocazie de autoexaminare, ba chiar de pocăinţă.

Rabinul ultra-ortodox Ovadia Yosef, liderul spiritual al partidului Shas şi fost Rabin-şef al Israelului, a afirmat că focul se datorează „providenţei divine", apreciind incendiul drept pedeapsă pentru profanarea Sabatului. Se ştie că în oraşul Haifa, ameninţat de incendiu, autobuzele circulă în ziua Sabatului. Yosef a citat din Talmudul Babilonian un text care spune că focul apare în locurile unde Sabatul este încălcat.

Interpretările de acest gen pot părea stranii publicului occidental, prea puţin interesat de religie şi prea puţin familiarizat cu textul Bibliei. De fapt, chiar şi în Israel, autorităţile au vorbit – referindu-se la eventualele cauze ale incendiului şi ale proporţiilor sale – despre seceta prelungită, despre neglijenţă, despre o intenţie criminală şi despre lipsa de eficienţă a echipelor responsabile cu stingerea incendiului.

Totuşi, cuvinte ca „Israel", „Sabat", „pedeapsă", „Dumnezeu" trezesc amintiri… biblice. Biblia prezintă numeroase exemple în care decadenţa, regresul moralei, persistenţa în păcat, încălcarea Legii lui Dumnezeu au fost pedepsite prin războaie, prin secetă şi foamete, prin boli etc. Egiptenii au fost loviţi cu cele 10 plăgi atât de renumite pentru că au refuzat să-i elibereze pe evrei. În cartea Judecătorii, cititorul găseşte constant formulări de genul „copiii lui Israel iarăşi au făcut ce nu Îi place Domnului… şi Domnul i-a dat în mâinile…" vecinilor. Profetul Ilie i-a anunţat regelui Ahab o mare secetă şi lucrurile s-au întâmplat întocmai. Iar lista continuă.

Întrebarea firească este: a fost incendiul din Israel o pedeapsă de la Dumnezeu? Răspunsul uşor de anticipat este: Nu ştim! Însă, poziţiile adoptate de premierul palestinian şi de rabinul Yosef prilejuiesc o evaluare necesară a modului în care societatea Îl percepe azi pe Dumnezeu, precum şi providenţa Sa. Cel puţin în spaţiul occidental, dar şi în ţările de la frontierele sale, se observă că trăim în acel timp al istoriei în care oamenii „îi permit" lui Dumnezeu să le dea doar binecuvântări. Se vorbeşte mult şi aproape exclusiv despre dragostea lui Dumnezeu. Este lesne de înţeles că orice lucru bun care se întâmplă Îi poate fi atribuit (şi) lui Dumnezeu, fără ca faptul să nască nedumeriri sau opoziţie.

Interpretarea unor evenimente tragice , precum incendiul din Israel, ca intervenţii, semne sau metode divine nu mai este însă la fel de uşor de acceptat. Dificultatea poate fi pusă în seama unei teologii „ciuntite", care evidenţiază doar dragostea, nu şi dreptatea lui Dumnezeu, dar şi a unei perspective postmoderniste care scoate din calcul nu doar intervenţia lui Dumnezeu în lume, ci chiar şi existenţa Sa. Nu este însă doar o realitate contemporană. Oameni care să respingă „basmele" teologice au existat şi în timpurile biblice. Egiptenii au dovedit că au şi ei vrăjitorii şi magicienii lor, capabili să reproducă plăgile atribuite lui Dumnezeu.

Concluzia – una dintre mai multe care s-ar putea trage – este că omul a rămas, în esenţă, la fel. Aşezat în faţa unui eveniment, este liber să creadă că este un semn de la Dumnezeu sau să respingă ferm această posibilitate. Rămâne de gândit mai departe la criteriile după care putem să recunoaştem un semn de la Dumnezeu şi la ceea ce Dumnezeu ne transmite nu doar prin Biblie, ci şi prin evenimentele care se întâmplă în viaţa noastră.

Nu orice eveniment este un semn al timpului, dar nici nu se poate spune că trăim într-un timp lipsit de semne.