Pentru mulţi observatori căderea sau rămânerea la putere a regimului Hosni Mubarak este cel mai important eveniment al săptămânii. El denotă un paradox, o capcană atât pentru popor, pentru administraţia de la Cairo cât și pentru cancelariile occidentale.
Paradoxul. Agenţiile de presă observă că în faţa revendicărilor și abuzurilor reclamate pe străzile ţării, liderii lumii occidentale îi cer lui Hosni Mubarak implementarea reformelor democratice. O deducţie logică ar fi aceea că un președinte căruia i se cer reforme este el însuși unul nedemocratic și dictatorial. O alta ar fi însă că un președinte căruia i se cer reforme dovedește că le poate face totuși. Sau cel puţin că el este mai bun decât alternativa care-l paște.
Capcana. Obama îl susţine clar pe Mubarak, dar îi cere reforme. Scris altfel, Obama îi cere reforme, dar îl susţine mai departe. Jerusalem Post opinează că este prima criză internaţională a administraţiei Obama, care e prinsă la mijloc între opţiuni. De o parte este administraţia Mubarak, dictatorială dar aliată americană, iar de cealaltă parte este alternativa islamistă, pe placul poporului dar foarte periculoasă pentru interesele americane în zonă.
Alternativa. În Egipt, cel mai mare partid de opoziţie este Frăţia Musulmană. Fondat în 1928, partidul are ca platformă politică devenirea ca stat fundamentalist, condus după legea islamică. Din 1954 partidul a fost scos în afara legii și așa a rămas până azi. Nu se aliniază jihadului clasic violent, revoluţionar armat, deși îi împărtășește ţinta: stăpânirea islamică. Un stat secular este un mare obstacol în calea sa. Un stat secular, aliat cu SUA este cel mai mare obstacol.
Precedentul. Conform celui mai recent sondaj de opinie din Egipt, 59% dintre egipteni îi susţin pe islamiști și 27% pe moderniști. Așadar, dacă va fi operată o schimbare de administraţie, cel mai probabil pentru Orientul Mijlociu Egiptul va însemna un nou pol de putere asociat cu Iranul, Libanul sau Fâșia Gaza. Pentru că istoria din Iran, de acum trei decenii pare a se repeta. Oamenii au cerut libertăţi la Teheran și sunt acum conduși autoritar de Ahmadinejad. În Gaza oamenii au cerut libertate și sunt conduși de Hamas. În Liban istoria s-a repetat matematic, iar forţa zilei se numește Hezbollah.
Covrigii. În sine, înlăturarea de la putere a lui Hosni Mubarak nu aduce automat visul văzut cu ochii, sau câinii cu covrigii-n coadă. Pentru români, care au trecut pe pielea lor pe aici din 1989 încoace, situaţia e mult mai ușor de înţeles. Pe atunci ni se spunea că orice/oricine e mai bun decât Ceaușescu. S-a văzut că nu e chiar așa. Din păcate retorica e la zi și azi, când opoziţia ne spune că orice/oricine e mai bun decât cei de la putere. Iar puterea e de același calibru, și pare a se legitima ca singura forţă cu capul pe umeri, întrucât opoziţia e dezastrul public #1, iresponsabilitatea în persoană. Parcă dorind să scăpăm de rău, pierdem din vedere că ar putea fi și mai rău (sensul îl alege fiecare). Nu am nicio îndoială că dacă puterea și opoziţia ar schimba locurile, aceleași replici ar zbura în prime-time.
Coada. Eram în primul an de liceu când ne-a fost schimbată profesoara de fizică. Nu exista bucurie mai mare! Doar diriginta ne-a stricat-o sec afirmând că profesoara ce o va înlocui pe fosta este de fapt una mai rea. Aveam să înţelegem mai târziu că am scăpat de un rău și am dat de… mama lui. Între două rele, unii spun să-l alegi pe cel mai mic, alţii pe cel cu mai multă ciocolată, iar alţii pe cel pe care nu l-ai încercat niciodată. De Bine parcă au uitat toti… Eu cred mai departe că între două rele trebuie ales Binele. A alege răul cel mai mic e spoială de morală, e coadă de împieliţat trasă prin tămâie. În fond, orice om normal știe să aleagă răul cel mai mic – nu e nici descoperirea Americii, nici recordul absolut în materie de verticalitate. Adevărata forţă se vede atunci când alegi Binele, cu orice risc.
(Sunt cu ochii pe Egipt. Și pe România. Pe alegerea lor.)
