"Nu vreau să mor" a fost gândul care m-a făcut, încă din copilărie, să nu mă bucur necontrolat de viaţă în fiecare etapă a ei. Pe de altă parte, acelaşi gând m-a făcut să rezonez puternic cu un verset biblic, care mă urmărește și acum „în El era viaţa și viaţa era lumina oamenilor."

Versetul cu pricina se găsește în primul capitol din Evanghelia după Ioan (cea care debutează cu „la început era Cuvântul”, deși o mulţime de persoane, chiar intelectuale, sunt convinse că așa începe Biblia). „El” se referă la Christos, iar „viaţa”… era ceea ce îi capta pe oameni și îi făcea să Îl urmeze magnetic.

Pe acest “ceva” l-am crezut mereu responsabil de faptul că oameni distruși (din toate punctele de vedere) ajungeau să își schimbe radical destinul după o întâlnire, oricât de scurtă cu Iisus. De fapt, așa cum El Înșuși spunea într-o predică, tocmai din acest motiv a venit pe Pământ: „ca oile (metaforă pentru omenire) să aibă viaţă, și să o aibă din belșug. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viaţa pentru oi.” (Ioan 10: 10, 11)

Faptul că Christos oferă “viaţă din belşug” m-a convins că religia nu este o existenţă serafică (toată o meditaţie, toată o rugăciune ruptă de realitatea cotidiană) și nici o castitate impusă cu biciul, ci e o vieţuire atât de bogată a realităţii încât, prin contrast, păcatul apare ca o nebunie și nu poţi decât să renunţi la el. Cu o astfel de viaţă venea Christos înaintea oamenilor: cu una dezbrăcată de artificiile și fasoanele care o sufocau chiar și acum 2.000 de ani. Venea respingând prejudecăţi, dar cu milă pentru limitele de gândire ale oamenilor pe cât de săraci în simţire, pe atât de vocali în autosuficienţa lor. Și dincolo de toate acestea, venea ca unul care vedea limpede o altă realitate, cea ideală.

Noi, în schimb, ne împotmolim de multe ori fix în acest punct. Viaţa ni se pare săracă în scopuri şi perspective, adesea fiindcă este încărcată de lucrurile de care Christos a făcut totul ca să ne elibereze. Ba de molozul de intenţii rele (ale noastre sau ale celorlalţi), ba de intenţiile bune de a obţine putere, înţelepciune și iubire, corupte însă de surse nelegitime sau pur şi simplu falimentare.

Atunci când uităm să privim în direcţia în care trebuie, când ne pierdem în detalii, ajungem să nu mai vedem sensul vieţii. E firesc, fiindcă viaţa e făcută să aibă sens într-un context anume, guvernat de anumite principii. Dumnezeu ne-a “tradus” aceste principii în cele 10 porunci, pe care Biblia le exemplifică prin istorii. Aşa că uneori, recuperarea sensului poate fi sinonimă cu recuperarea principiilor.

Alteori însă, când credinţa ne e smulsă din rădăcini, ne ajută chiar şi simplul fapt de a privi la viaţa brută. La oamenii în care pulsează frumosul, la copii, la cei care deşi sunt doborâţi de suferinţă găsesc miraculos putere prin vreun cotlon uitat al sufletului. Sau la natură care, deşi nu își pune întrebări existenţiale, renaște mereu, de la un an la altul, ca și cum şi-ar fi aflat deja sensul.

Important e să nu laşi ca regretele sau întrebările fără răspuns să se transforme în piedici. Regretele au valoare doar dacă ajută la construirea unui viitor mai bun. Şi, din fericire, nu toate întrebările fără răspuns contează. Aşa că uneori e suficient să elimini panica, şi să tratezi religia calm şi serios. Christos promite să ofere “viaţă din belşug”. Şi ce poţi pierde dacă încerci? Ori îţi schimbă perspectiva într-un mod care să îţi îmbogăţește viaţa cu sens, ori e o lecţie preţioasă de „cum să nu procedezi.” Cum zice Biblia: „gustaţi și vedeţi”.