Am văzut zilele acestea un videoclip care m-a pus pe gânduri, un videoclip despre care unii jurnaliști au spus că „a emoţionat o lume întreagă". Dacă nu aveţi răbdare să vă uitaţi la toată înregistrarea din galeria video, daţi la minutul 3:41 pentru a vedea o fată zâmbitoare, de origine japoneză, care ţine în mâini o pancartă cu textul „Mulţumesc", scris în limba română, cu tot cu diacritice.

 

La un an de la cutremurul, tsunami-ul și dezastrul nuclear din Japonia, 500 de copii din oraşul-port Ishinomaki (Japonia), regiune devastată de tsunami, şi-au exprimat, prin intermediul unui cântec, recunoştinţa pentru ajutorul primit din lumea întreagă, inclusiv România.

Mai mult decât atât, ambasadorul Japoniei la Bucureşti, Natsuo Amemiya, a mulţumit, miercuri, României pentru ajutorul dat Japoniei după dezastrul din 11 martie 2011. „Mulţumită sprijinului pe care l-am primit din partea României şi a ţărilor din întreaga lume, Japonia a început să meargă cu putere pe drumul reconstrucţiei şi al refacerii”, a spus ambasadorul, la ceremonia de comemorare a cutremurului de anul trecut.

Ambasadorul a organizat și o conferinţă de presă înainte de ceremonie și nu a contenit să mulţumească României pentru „mari cantităţi de apă plată”, pentru că „a invitat 15 studenţi de la Fukushima să petreacă o săptămână „relaxantă” în ţara noastră” și pentru donaţiile oamenilor simpli și ale Universităţilor. Și toate acestea le-a precizat diplomatul japonez pentru că jurnaliștii prezenţi, în uimire, nu știau ce ajutor a dat România Japoniei.

Aţi citit bine, mari cantităţi de apă plată și vacanţe de o săptămână pentru 15 tineri! De fapt, ambasadorul Japoniei a avut curtoazia și a umflat puţin realitatea, pentru că în conformitate cu spusele deputatului Carmen Moldovan, lucrurile au stat cu totul altfel. În realitate, România a trimis 30 de tone de apă în valoare de 50.000 de lei și, fie din lipsă de spirit administrativ, fie din cine știe ce interese corupte, a plătit 383.000 de lei pentru transportul acestei ape, de 8 ori mai mult! (Pentru comparaţie, britanicii, un pic mai cu capul pe umeri, au trimis 1.000 de tone de apă, pe care le-au cumpărat din Hong Kong, eliminând imensele costuri de transport.)

Una peste alta, deranjul ambasadorului Japoniei pentru a ne mulţumi mi se pare mai mare decât deranjul nostru de a-i ajuta. Dar aceasta e probabil numai în ochii noștri balcanici, pentru că japonezii nu par să vadă lucrurile în aceleași dimensiuni și nu ţin la vorbe, atunci când simt că este datoria lor să își exprime recunoștinţa. Chiar și pentru 30 de tone de apă.

Ce înţeleg din toată această poveste? Înţeleg că mesajul de mulţumire pentru România este mai mult decât unul diplomatic, unde cuvintele nu cântăresc întotdeauna foarte mult, este mai degrabă un mesaj de suflet venit din partea unor copii-supravieţuitori. (Ishinomaki a fost printre cele mai afectate regiuni din Japonia. În total, au murit 3.097 de oameni, alţi 2.770 sunt încă daţi dispăruţi, iar 29.000 de locuitori şi-au pierdut casele.)

Merităm aceste zâmbete calde și mulţumiri? Nu numai că nu merităm, ci ar trebui să le mulţumim noi lor pentru că respectă atât de mult o contribuţie infimă din partea noastră, și pentru că prin educaţia și spiritul lor umil, dar tare ca piatra, ne dau un exemplu de urmat.

Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.