Veştile rele circulă repede, dar statusurile „înţelepte" şi mai şi. M-a revoltat să citesc pe Facebook un status care primise deja peste 35 de like-uri: „Amy Winehouse - dovada că viaţa pe care o avem este rezultatul deciziilor pe care le luăm."

Pentru cei care nu ştiu mare lucru despre cântăreaţa care a fost la un pas de un concert în România va fi relevant să afle că avea doar 27 de ani şi o voce de fumătoare înrăită, de-a dreptul adulată de iubitorii muzicii soul. Compoziţiile ei inspirate fără filtru din viaţa personală, i-au adus o recunoaştere uriaşă, contabilizată în 5 premii Grammy, 2 premii Brit Awards, un premiu Igor Novello. Albumul „Back to Black” care conţinea piese ajunse hituri pop precum “Rehab”(Dezintoxicare), “You Know I’m No Good”(Ştii că nu-s bună de nimic) şi “Back To Black”(Înapoi la negru) s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare. Pe 23 iulie, cântăreaţa a fost găsită fără viaţă în apartamentul ei din nordul Londrei.

Nu vreau să scriu un elogiu în care să cer respect pentru morţi sau în care să ridic în slăvi părţile pozitive ale artistei. Dar să stabilim un lucru înainte să aruncăm cu „şi-a făcut-o cu mâna ei” în stânga şi în dreapta: Amy Winehouse s-a sinucis cu mâna noastră.

Nu dăm 5 premii Grammy pentru cântece care spun „Au încercat să mă ducă la dezalcoolizare, dar am zis ‘Nu, nu, nu!'”, despre care ştim că se oglindesc perfect în viaţa ei personală, pentru ca apoi să spunem „păi, a fost decizia ei”. Nu îi fredonăm melodiile „de o onestitate brutală” pentru ca apoi să ne uităm cu dispreţ când cântăreaţa se face de râsul lumii (la propriu!) venind beată la un concert în Belgrad.

Dau peste alt status, sarcastic, dar mai aproape de adevăr decât primul: „Keith Richards ar trebui să scrie o carte despre ‘cum să te droghezi ca un star şi să nu mori’ ca să avem generaţia tânără mai mult timp cu noi.” Adevărat. Valorile promovate de coloşii muzicii contemporane din SUA continuă să ceară tribut vieţile artiştilor şi pe ale celor care le imită stilul de trai. Kurt Cobain, Jimmy Hendrix, Janis Joplin sau, mai aproape, Mădălina Manole … N-am învăţat nimic. Istoria se va repeta ca un disc zgâriat câtă vreme vom continua să ne uităm la vieţile artiştilor ca la nişte cobai care experimentează ce ne-am dori şi noi să experimentăm (droguri, promiscuitate sexuală, lux, faimă) dar ne e frică sau nu avem cum să o facem.

Poţi fi fanul unui om care se autodistruge? Poţi. Poţi să ai conştiinţa curată în timpul ăsta? … Responsabilitatea ne frige, aşa că o aruncăm de la unii la alţii.

Da, e adevărat că muzica ne influenţează, că artiştii dictează trenduri şi că, de multe ori, marketingul este păpuşarul din spatele acestor influenţe. Dar chiar şi cel mai manipulativ marketer ştie că peste ce vrea publicul nu poate trece. Aici se dă de fapt lupta. E bine aşa pentru că, până la urmă, publicul sunt eu. Dacă admit asta sunt cu un pas mai aproape de responsabilitate. Şi e important să mă întreb de ce îmi place muzica pe care o ascult, nu doar pentru că s-ar putea ca ceea ce aflu să îmi schimbe perspectiva, ci şi pentru că de preferinţele mele depind consecinţe pe care nu am cum să le anticipez.