Deci despre asta era vorba?! (Scuzată-mi fie naivitatea...) Dacă economia orașului o cere, giulgiul devine accesibil. Dacă nu, mulţumim pentru vizită, următoarea revelaţie - peste 25 de ani. Totuși, nu am să discut acum mercantilismul religios (deși, în sinea mea, nu tac).

    „Giulgiul vinde” titra Associated Press în 19 februarie. Articolul explica în continuare cum „în mod tradiţional, publicului îi este permis să vadă giulgiul o dată la 25 de ani, dar oficiali ai bisericii au spus că înţeleg «importanţa relicvei pentru economia și pentru locurile de muncă» din Torino – de aici decizia lor de a etala din nou giulgiul la doar 10 ani de la ultima expunere.”    Deci despre asta era vorba?! (Scuzată-mi fie naivitatea…) Dacă economia orașului o cere, giulgiul devine accesibil. Dacă nu, mulţumim pentru vizită, următoarea revelaţie – peste 25 de ani. Totuși, nu am să discut acum mercantilismul religios (deși, în sinea mea, nu tac).    O mare de oameni (numărul vehiculat prin presă ajungea la nu mai puţin de două milioane!) tânjește să privească o bucată de pânză, crezând sau doar bănuind că ar putea zări, impregnat pe ea, chipul Fiului lui Dumnezeu. E același dor care l-a împins și pe Arghezi să scrie într-un psalm „Vreau să Te pipăi şi să urlu: «Este!»”. Unii își îneacă acest dor în ateism. Alţii – în fanatism. La acest dor, formulat ca un „de ce?” am căutat și eu un răspuns și am primit diverse:    „Nu putem să Îl vedem pe Dumnezeu pentru că nu merităm să-L vedem.”    „Nu putem să Îl vedem pe Dumnezeu pentru că e invizibil pentru ochiul uman.”    „Nu putem să Îl vedem pe Dumnezeu pentru că este în noi înșine.”    „Cum nu-L vezi pe Dumnezeu? Este peste tot și în toate!”    Și lista continuă nesatisfăcător, până la un punct. O autoare care mi-a oferit multe prilejuri de gândire profundă, Ellen White, scria că din dragoste, Dumnezeu se ţine ascuns de ochii noștri. În primă fază am fost tentată să resping afirmaţia ca fiind ilogică. Asta e dragoste? Omul să se stingă după un semn și să nu vadă nici urmă?     Un indiciu apare când Moise îi cere lui Dumnezeu să „îi arate slava Sa” și Dumnezeu îi răspunde: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască” (Exodul, cap. 33). Deci dacă Dumnezeu nu ni se arată, o face pentru a ne proteja. Totuși, e simplist să crezi că e vorba doar de protecţie fizică. La urma urmei, un Dumnezeu atotputernic poate să se arate și fără să distrugă. Cheia este în altă parte – libertatea. Ce s-ar întâmpla cu liberul arbitru, dacă omul L-ar vedea pe Dumnezeu?     În faţa Dumnezeului Universului, omul nu ar avea cum să aleagă să facă altceva decât ce ar vrea Atotputernicul. O teamă colosală l-ar forţa pe om să se supună, chiar contra voinţei lui, pentru că manifestarea grandioasă a dumnezeirii l-ar constrânge. Poate sună trivial, dar găsesc analogă imaginea oprimatului politic, căruia îi este interzisă exprimarea unei păreri opuse „conducerii”.     Libertatea totală, pe care Dumnezeu ne-o oferă din dragoste, presupune ca omul să aibă posibilitatea să aleagă să respecte poruncile divine, sau să nu le asculte, să se supună lui Dumnezeu, sau să nu I se supună. Într-un final, aceasta este iubirea, cea care îi dă celuilalt libertatea să nu răspundă cu iubire. Și acest argument e doar un petic…

Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.