Cu greu s-ar găsi ceva nou de spus despre bârfă. Poate fiindcă a fost cu noi de la începutul istoriei, iar moraliști de toate profesiile s-au străduit în mii de chipuri să ne convingă să renunţăm la ea. Şi tot aici e. Însă am rezonat puternic cu o pistă pe care am (re)descoperit-o recent.

Un ghid pentru arta conversaţiei publicat în anii ’70 și readus în atenţia publicului de Brain Pickings admonestează, sub semnătura Barbarei Walters, practica viciată și vicioasă a bârfei.

Walters radiografiază un motiv dureros pentru care bârfa continuă să fie un hobby pentru mulţi: „Uneori oamenii bârfesc doar pentru că simt că trebuie să o facă pentru a fi interesanţi.” Altfel spus, bârfești atunci când, pentru că te simţi inadecvat, începi să iei la disecat detalii din viaţa altora, punându-te pe tine, și detaliile din viaţa ta, la un loc sigur.

Bârfa este rudă apropiată cu complexul de inferioritate. Rareori îi bârfim pe cei pe care îi considerăm inferiori nouă. De cele mai multe ori îi bârfim pe cei pe care îi invidiem (chiar dacă din alt punct de vedere decât cel analizat la șuetă). Adevăratele noastre motive rămân necunoscute interlocutorului, care se bucură de luxul de a pătrunde gratis în intimitatea celuilalt, fără să se preocupe prea tare de faptul că e probabil ca, în curând, să fie chiar el subiect pe agenda vreunei discuţii.

Așadar bârfim în ciuda faptului că știm că nu e frumos, pentru că intuim că măcar ne e util. Dar sunt cel puţin două motive pentru care ne înșelăm.

Primul apare în ghid și spune că „bârfa nu e greșită doar moral, ci și strategic, pentru că aproape întotdeauna se întoarce împotriva persoanei implicate”, scria Walters.

Pe al doilea l-am găsit în substratul unui citat de pe TED, și aici este pista nouă. Noi, zice citatul, suntem cei care ne menţinem relaţiile la un nivel mediocru, pentru că ne fixăm ca obiectiv ţinerea lor pe linia de plutire, fără să luăm în calcul că ne-am putea propune să ne avântăm ambiţioși spre culmi (de împlinire). De ce să ne hrănim relaţiile cu conversaţii de tip junk, care ne blochează mereu la același nivel (bârfa nu împlinește în mod real pe nimeni)? De ce să nu vedem în fiecare conversaţie o ocazie de aprofundare a relaţiei și să nu renunţăm până nu scoatem ceva semnificativ din ea? Măcar ca acest „semnificativ” să fie faptul că nu am denigrat pe nimeni pe parcursul ei.

Celor mai creativi, articolul TED le propune un principiu de upgradare a conversaţiilor: treci de la oglindirea celuilalt la depășirea așteptărilor privind răspunsul. Și, zic ei, de exemplu, atunci când cineva îţi spune „vai, ce cald e afară!” nu oglindi afirmaţia doar confirmând „da, să știi că!” ci fă și o conexiune, du mai departe conversaţia, uneori poate apelând și la un soi de umor mucalit pentru asta: „cică e la fel de cald ca atunci când japonezii au atacat Pearl Harbor. Dacă așa o fi fost.”

Autorii continuă sugestiile recomandând să înlocuim întrebările închise cu întrebări deschise, care fac loc poveștilor:

În loc de:
„Ce mai faci?”
„Cum ţi-a fost ziua?”
„De unde ești?”
„Cu ce te ocupi?”
„În ce domeniu lucrezi?”
„Cum te cheamă?

Întreabă:
„Care e povestea ta?”
„Ce ai făcut azi?”
„Zi-mi cea mai ciudată chestie despre locul în care ai crescut.”
„Ce s-a întâmplat interesant la lucru azi?”
„Cum ai ajuns să lucrezi unde ești acum?”
„Ce înseamnă numele tău? Tu ce ai vrea să însemne?”

Poate că aceste sugestii par copilărești, însă cu puţină creativitate, principiul poate fi adaptat astfel încât să reflecte numeroase tipuri de personalitate, fără să mai fie nevoie să apelezi la ridicolul mai mare al bârfei.

Se știe: oamenii iubesc poveștile pentru că îi ajută să se dezvolte. Atunci când îţi asumi riscul de a-ţi spune propria poveste, te simţi mai motivat să îţi construiești una care să poată fi spusă. Și, când îţi iese, ești mult-mult mai fericit decât atunci când spui povestea altuia.