L-au reînhumat pe Copernic, nu înainte de a-l stropi bine cu apă sfinţită. Evenimentul a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute, la jumătate de mileniu după ce Biserica Catolică îl condamnase pentru teoria lui heliocentrică. Reveniţi, se pare, la gânduri mai bune, prelaţii i-au acordat iertarea. Gestul reiterează „iertarea" similară, din urmă cu aproape două decenii, când Vaticanul îl absolvea de orice vină pe Galileo Galilei.

L-au reînhumat pe Copernic , nu înainte de a-l stropi bine cu apă sfinţită. Evenimentul a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute, la jumătate de mileniu după ce Biserica Catolică îl condamnase pentru teoria lui heliocentrică. Reveniţi, se pare, la gânduri mai bune, prelaţii i-au acordat iertarea. Gestul reiterează „iertarea" similară, din urmă cu aproape două decenii, când Vaticanul îl absolvea de orice vină pe Galileo Galilei.

Luna trecută, Vaticanul i-a iertat şi pe beatleşi, aceiaşi beatleşi pe care în urmă cu decenii îi înfiera ca satanişti, demonizaţi şi drogaţi. Interesant este că iertarea le-a fost acordată fără ca vreunul dintre ei – Ringo şi Paul sunt încă în viaţă!!! – să fi cerut iertare. Progresul, aş zice, e major! În Evul Mediu, iertarea era vândută sub formă de indulgenţe. Puneai bănuţu' în vistieria Bisericii şi erai iertat la minut. Cine avea bani putea să plătească şi-n avans, pentru păcatele zilei de mâine. Azi, iertarea este acordată gratuit, după criterii uşor neclare. Băieţii de la Beatles n-au fost totuşi aşa de răi, ar fi zis Vaticanul.

Ioan Paul al II-lea făcea un gest istoric, în 2000, când cerea iertare pentru cele două milenii de violenţă şi persecuţie în numele religiei creştine. Le-a cerut iertare evreilor persecutaţi de-a lungul veacurilor, grupurilor etnice epurate, minorităţilor religioase convertite cu sila, femeilor umilite şi marginalizate de sistemul eclesiastic etc., etc. Cruciadele şi hughenoţii masacraţi în Noaptea Sfântului Bartolomeu s-au regăsit pe lista (tardivă) a regretelor. Ioan Paul al II-lea evidenţia totuşi, la data aceea, un detaliu semnificativ, şi anume că iertarea nu se mai poate obţine decât de la Dumnezeu. Morţii cu morţii, viii cu viii. Desigur, autocritica şi recunoaşterea propriilor greşeli reprezintă un pas înainte. Dar nu aceasta e problema…

Iertarea nu este o marfă: s-o iei, s-o dai, să negociezi, să laşi din preţ, să ceri mai mult. Iertarea, de la Galileo la Beatles, pare să-şi fi pierdut înţelesul, rostul şi puterea, devenind instrument, manevră, dogmă. Regretele tardive, iertarea retroactivă, jocul de imagine şi balansul la mare înălţime pe firul subţire al (in)toleranţei – se reunesc în tabloul tot mai pestriţ al creştinismului politizat şi PR-izat. Se iartă pe hârtie, se iartă prin purtători de cuvânt, se iartă fără s-o fi cerut cineva, se iartă prea târziu. Şi în acest context al iertării desfigurate, n-ar fi de mirare dacă, asemenea lui Horaţiu Mălăele care, într-un celebru monolog, ajungea propriul său bunic, am ajunge şi noi, cândva, să ne iertăm pe noi înşine.

Mă opresc pe această autostradă a iertării, cu dublul ei sens – unde cei vii îi iartă pe morţi, iar morţilor li se cere iertare – ca să privesc pentru o clipă Crucea de pe margine. Atârnat de lemnul ei, Christos ne învaţă profunda şi reala iertare: aceea care este căutată de regret, care se naşte din dragoste şi care este oferită, întotdeauna, la timp. „Tată! Iartă-ne, că nu ştim ce facem!"