Roxana Briban, Adrian Păunescu, Gheorghiţă Mararu - toţi au murit în luna noiembrie. O așezare a celor trei pe aceeași treaptă ar fi cu siguranţă o inechitate. Dar, deși au trăit și au murit diferit, sfârșitul vieţii lor are un numitor comun.

Tânără cântăreaţă la operă, cunoscut poet, publicist și politician, tânăr cămătar interlop. Puţine paralele. Iar din perspectiva conjuncturii morţii, cazurile sunt complet diferite: Briban s-a sinucis, Păunescu a murit răpus de boală, Mararu a fost împușcat ca în filme, ziua în amiaza mare.

Briban s-a sinucis după ce a lăsat soţului un mesaj de iertare. Ca și în cazul Mădălinei Manole, se pare că pierderea faimei în lumea reflectoarelor a avut influenţa decisivă. Dacă ne aducem aminte, în primăvară, o altă solistă a Operei, Amelia Antoniu, era la un pas de moarte după ce intra în comă și revenea la viaţă în bâlbâielile medicilor. Acum, la moartea colegei Briban, Antoniu recunoaște că „investim ca artiști o mare parte din viaţa noastră în această meserie. Când te trezești în aer și nu te mai poţi exprima artistic, ai impresia că nu mai poţi să trăiești. Cazi din depresie în depresie."

Păunescu a murit răpus de boală. Sau de mai multe. Sigură era însă o altă suferinţă, după cum scria: „trăiesc în condiţii tot mai grele și mai umilitoare, mi s-au luat și mi se iau în permanenţă, drepturi… sunt supărat, sunt cumplit de supărat pe falimentul în care trăim și care ne conduce către un final cu mult mai grăbit decât ar trebui." În ultima scrisoare publicată în presa românească, Păunescu mărturisea copiilor săi: „Au fost zile și nopţi în care mai aproape îmi era moartea decât viaţa. Totuși, niciodată n-am fost atât de deprimat și de însingurat ca în acești ultimi ani… Nu cred că mai rezist."

Mararu a fost lichidat ca în filme, de un individ periculos, cunoscut poliţiei locale. Proaspăt eliberat din închisoare pentru bună purtare, Falău l-a ucis cu sânge rece pe dușmanul său din lumea interlopă. Tiberiu Cristodorescu, un alt interlop, explică în Adevărul gestul criminalului Falău: „Nu l-a pus nimeni pe Falău să facă așa ceva. El era disperat. Îi era frică să nu păţească ceva."

 

Văd o notă comună în cele trei morţi. Biblia spune că „oamenii își vor da sufletul de groază în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla." (Luca 21:26). În glorie, în lumina reflectoarelor (Briban), în aplauzele publicului (Păunescu), în siguranţa armelor și a influenţei (Mararu), nimeni nu crede că de mâine totul poate fi altfel. Când acestea pălesc, moartea poate avea ultimul cuvânt…

Ca Păstor al oilor, Iisus Christos a spus clar – într-un text de nota 10 – „Eu am venit ca oile să aibă viaţa, și să o aibă din belșug" (Ioan 10:10). Urmărind moartea lui Briban, Păunescu și Mararu îmi dau seama că în România se moare, deocamdată, fără Speranţă. Și poate, uneori, singura dorinţă de viaţă e frica de moarte. S-a confirmat și azi, când a ieșit din spital învăţătoarea Cristiana Anghel. Cea care nu a murit în timpul celor 70 de zile grevă a foamei își încetase protestul în ziua de 1 noiembrie. De ce? „Dacă mai stăteam o săptămână în grevă, muream."

Biblic, definiţia păcatului este ratarea ţintei. Rezultă că, atâta timp cât vom căuta susţinere și repere în afara Celui care a spus că este Calea, Adevărul și Viaţa, vom sfârși dezorientaţi, fără sens.