Creştinismul popular are oroare de sfinţenie. Sfinţii sunt bine-veniţi sau cel puţin inevitabili în calendare, pe pereţi, eventual în aşezări relativ izolate, dar nu în viaţa reală (normală!), adică seculară. Sfinţii tradiţionali sunt, de obicei, caracterele care s-au remarcat prin abandonarea modului de viaţă secular şi au intrat într-o viaţă nouă, de imitare a lui Christos sau a sfinţilor dinaintea lor. Această schimbare, numită uneori pocăinţă, este, în percepţia populară, echivalentă cu îndepărtarea de lume, dacă nu izolarea completă, o transformare în mumii vii, aflate în aşteptarea pasiv-pioasă a unei importanţe postume duble: moaşte înmiresmate şi spirite mijlocitoare.

 Nimeni nu se dă în vânt după asemenea schimbare drastică a vieţii, chiar dacă, odată ajunşi în calendare, sau cel puţin în poziţii prestigioase, sfinţii devin foarte utili – simpla atingere sau pomenire a lor promite beneficii sau dezlegare de păcate. Sfinţenia aceasta nu este dorită în creştinismul popular. Creştinul obișnuit simte că se poate mântui şi fără a deveni sfânt, fără a se pocăi definitiv de o viaţă lumească, păcătoasă. Prin accesul regulat la sfintele taine (spovedanie, împărtăşanie etc.), şi prin apropierea sau atingerea ocazională de substanţe sfinte (aiasmă, cruci, chipuri, sărutări, racle, veşminte, mâini etc.), el se purifică suficient, iar dacă i-au mai rămas păcate nerezolvate, funeraliile creştineşti i le rezolvă şi pe acestea, trimiţându-l în loc cu verdeaţă, în sânul lui Avram, adică tot acolo unde şi sfântul ajunge prin mari nevoinţe. Desigur, sfântul va sta cu câteva trepte mai sus în ierarhia cerească, dar creştinul meu nu este interesat de poziţia exactă în împărăţie, îi este suficient că scapă de iad. Iar pentru atâta lucru, nu are nevoie de pocăinţă, ci doar de penitenţă sau metanie. Cât despre convertire, Doamne fereşte!Confuzia cu privire la sfinţi

Singura problemă a creştinului bimilenar este că în bisericile întemeiate de apostoli, toţi creştinii erau numiţi sfinţi. Nu mirenii i-au numit pe apostoli „sfinţi”, ci exact invers. Verificaţi în orice versiune biblică doriţi: „Pavel şi Timotei, robi ai lui Iisus Christos, către toţi sfinţii întru Christos Iisus, care sunt în Filippi…” (Filipeni 1:1). Comparaţi cu alte epistole apostolice. Sfinţii sunt mireni, diaconi, episcopi sau prezbiteri, toţi sunt sfinţii Domnului, adică au fost dedicaţi Lui. Prin Cruce El a sanctificat şi beatificat pe toţi cei care sunt cu adevărat ai Lui. De aceea spune în continuare sfântul Pavel că „voi toţi [credincioşii neofiţi din Filippi] sunteţi părtaşi la acelaşi har cu mine.” (v.7).

Cum au apărut aceste biserici de „sfinţi” ? Când Ioan Botezătorul chema mulţimile la botez, el striga (Matei 3:1-2.8.11): „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerului este aproape!” Iisus a continuat aceeaşi predicare (Marcu 1:15): „S-a împlinit vremea, împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” Şi a continuat aceeaşi predică până la moarte: 

„Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel!” (Luca 13:2-5).

„…Este mai mare bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi cărora nu le trebuie pocăinţa…” (Luca 15:7.10; 16:30-31).

„…Să se vestească tuturor popoarelor, în numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim” (Luca 24:47).

Iisus i-a trimis pe apostoli să strige aceeaşi predică a pocăinţei (Marcu 6:12):

„Pocăiţi-vă – le-a zis Petru –, şi fiecare din voi să fie botezat în numele lui Iisus Christos, spre iertarea păcatelor; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.” (Faptele Apostolilor 2:38)

„Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare…” (Faptele Apostolilor 3:19-20)

Pocăinţa și miturile ei

Mai întâi, au fost chemaţi la pocăinţă evreii – poporul lui Dumnezeu. Pocăinţa nu însemna o convertire de la o religie la alta, sau de la o confesiune la alta. Ioan, Iisus şi apostolii nu au cerut evreilor să-şi schimbe Scriptura, calendarul, obiceiurile, limba, să părăsească cultura şi naţionalitatea lor, să demonizeze instituţia Templului sau alte rânduieli tradiţionale. Unele discuţii legate de aceste aspecte aveau să urmeze, sub călăuzirea Duhului Sfânt în Biserică, dar pocăinţa nu implica aceste lucruri.

Pocăinţa înseamnă căinţă de păcate şi întoarcere (de la păcat) la Dumnezeu, în locul şi în starea în care te afli. Pocăinţa este mult mai urgentă decât orice altă schimbare religioasă, oricât de importantă ar fi ea, deoarece pocăinţa înseamnă să-ţi întorci privirea către Dumnezeu, părăsind păcatele despre care ştii acum că sunt păcate. Dacă eşti cu adevărat pocăit, mâine vei descoperi că ai şi alte păcate, despre care nu ştiai, fiindcă nu obişnuiai să citeşti Scriptura; şi prin urmare, te vei pocăi şi de acestea. Poate că o consecvenţă a pocăinţei te va obliga la un moment dat să-ţi schimbi religia sau confesiunea. Dar simpla schimbare dintr-o parte într-alta, nu înseamnă pocăinţă.

Botezul și miturile lui

Problema se acutizează când observăm că Scriptura asociază pocăinţa cu botezul. Prin urmare, vorbim de un botez în momentul înţelegerii pocăinţei. O scăldare, fie ea şi de mai multe ori, indiferent cât de corectă a fost formula rostită, nu aduce cu sine pocăinţa. Dar pocăinţa, după Scriptură, cere botez. Biserica a încercat să simplifice lucrurile, după ce a convertit popoare întregi, introducând botezul pruncilor, înţeles ca o taină cu virtuţi mistice, care te face creştin într-un minut. Popoare întregi se consideră creştine pentru că membrii lor au fost botezaţi din pruncie.

Aici se complică lucrurile, pentru că este drept să ne întrebăm dacă am fost cu adevărat botezaţi. Pe vremea apostolilor, unii care fuseseră botezaţi fără o înţelegere completă a învăţăturilor de bază ale Evangheliei, au fost rebotezaţi. Cu cât mai mult ar trebui să se reboteze cei care nu au înţeles nimic când s-au botezat! Pocăinţa şi botezul nu trebuie luate în râs. Fără a demoniza botezul pruncilor, trebuie să spunem că el este nul. Probabil valorează şi contează ca bună intenţie a părinţilor de a asigura odraslei un viitor creştin, dar ca act personal de pocăinţă şi credinţă, de intrare în împărăţia vestită de Iisus, este absolut nul. Nu este de mirare că mulţi creştini tradiţionalişti au cerut botezul evanghelic, de-a lungul istoriei, şi nu puţini au făcut acest gest cu mari sacrificii, unii chiar cu preţul vieţii. Rezumând însă sfântul botez la o încristelniţare magică, de care, chipurile, Satan s-ar speria, atât botezul, cât şi pocăinţa, au fost reduse la zero absolut.

Pocăinţa, de orice fel, este privită cu suspiciune, iar când este asociată cu botez, este pur şi simplu marginalizată, dacă nu demonizată, în mediile creştine seculare. Şi este explicabil, fiindcă uriaşe segmente ale creştinătăţii sunt secularizate, oamenii trăiesc ca şi cum Biblia nu ar exista, ca şi cum Christos nu ar fi murit şi înviat, ca şi cum viaţa nu ar avea alt sens decât aici şi acum. Iar când cineva se pocăieşte şi, auzi dom’ne, se botează (la „pocăiţi”, unde în altă parte? că popa nu te botează spre pocăinţă şi iertarea păcatelor!), oamenii din jur fac frisoane, scuipă în sân, se dau în lături, înlemnesc, bâiguie. Prietenii întreabă: „Da’ ce ţi-a venit”? Rudele fac un timp mari presiuni, după care se resemnează, iar unii recunosc chiar că „rătăcitul” are dreptate. Astfel pocăinţa mai devine şi contagioasă.

Ce este de fapt pocăinţa?

În latină, pocăinţa se numeşte paenitentia, care, la origine, însemna căinţă, regret, pocăinţă. După atâta timp însă, penitenţa a ajuns să însemne „pedeapsă impusă de biserică pentru ispășirea păcatelor; canon”. În greaca Noului Testament se foloseşte pentru pocăinţă cuvântul metánoia (pronunţat în Răsărit metánia), care avea pe atunci sensul de răzgândire, regret. Cu timpul însă, metánia noastră de Răsărit a ajuns să aibă sensul actual de mătanie, închinare până la pământ, genuflexiune, ca exerciţiu de ascultare sau canon, care se „face” sau se „dă” de obicei la plural (mătănii), denumind în acelaşi timp şi rozariul sau şiragul de mărgele cu care credinciosul îşi numără îngenuncherile şi rugăciunile: o pocăinţă, două pocăinţe, trei pocăinţe etc.

Acestă pocăinţă exterioară nu este un dar, ca aceea despre care vorbeşte Evanghelia (Faptele Apostolilor 5:31), ci o penalitate, o pedeapsă, pe care vrei s-o termini cât mai curând. Pocăinţa biblică este răzgândire cu privire la rău, regret, căinţă, părere de rău şi întoarcere înapoi la Dumnezeu. De fapt, termenul latinesc conversio, denumea la origine pocăinţa în sensul de întoarcere, schimbare (e.g. „întoarcerea neevreilor la Dumnezeu” Faptele Apostolilor 15:3). Sensul acesta era preferat în ebraica biblică, unde pocăinţa se numeşte teşuvá (întoarcere), iar în iudeo-aramaica din timpul lui Iisus, thivutha’ (întoarcere). Aşa cum chemau şi profeţii vremurilor vechi pe poporul lui Dumnezeu:

„Sfâşiaţi-vă inimile nu veşmintele,

şi întoarceţi-vă la Iahwé, Dumnezeul vostru.

Căci El este milos şi îndurător,

răbdător şi bogat în har,

şi-I pare rău când lasă să vină nenorocirea.” (Ioel 2:13)

,,Dacă te vei întoarce, Israele,

– zice Iahwé–, dacă te vei întoarce la Mine,

dacă vei scoate din faţa Mea dezgustătorii idoli,

şi nu vei mai rătăci,

dacă vei jura pe numele lui Iahwé în adevăr,

cu dreptate şi nevinovăţie,

atunci popoare se vor binecuvânta cu El,

şi cu El se vor lăuda !” (Ieremia 4:1-2)

 

Profeţii lui Dumnezeu se adresau poporului dreptcredincios al lui Dumnezeu, chemându-l la pocăinţă, pentru că plecase de pe calea lui Dumnezeu. Mai este posibil astăzi ca o creştinătate să se pocăiască? Toţi sunt de acord că pocăinţa este necesară pentru alţii. Sfânta Biserică nu are nevoie de pocăinţă, pentru că ea crede despre sine că nu a greşit şi nu va greşi niciodată. De aceea, pocăinţa ei este imposibilă. Aşa se explică pocăinţa unor fii ai Bisericii, care sunt nevoiţi să se convertească nu doar la Dumnezeu, ci şi la o altă confesiune. Pentru că şi mărturisirile de credinţă au fost afectate de valuri mai vechi de secularizare, şi ele mai trebuie verificate cu Scriptura, în fiecare generaţie. Dumnezeu nu cere Bisericii sau credincioşilor multe metánii, ci una şi bună. Şi anume aceea din Evanghelie, fără de care (să nu ne înşelăm!) nu există nici iertare, nici mântuire.