Înnoirea logoului și a siteului semneletimpului.ro îmi dă prilejul să vorbesc despre acest brand și despre ce cred că stă în spatele lui, ca forţă motrice și ca raţiune a existenţei.

Mă gândesc întotdeauna la Semnele timpului ca la un curier militar devotat care, deși nu cunoaște conţinutul mesajului pe care îl înmânează, înţelege totuși că misiunea lui este una de viaţă și de moarte. Și așa și este. Mesajul pe care ST trebuie să-l transmită este de o așa importanţă, încât, uneori, mâna care-l scrie vibrează și inima își ridică ochii spre cer. Ruga poartă pe aripile ei, deopotrivă, fiecare cuvânt, în ipostaza lui scrisă sau citită.

Grija celui ce scrie se deosebește de a celui ce citește. Cititorul poate uita ce a citit după primul minut sau poate să păstreze mesajul până la capăt. Cel care scrie însă, odată ce a eliberat cuvântul în spaţiul vieţii, nu mai are nicio putere asupra lui. Acest cuvânt va fi un balsam dătător de viaţă în mâna lui Dumnezeu sau o „miasmă de moarte” în mâna Diavolului. „Limba dulce este un pom de viaţă, dar limba stricată zdrobește sufletul.” (Proverbele 15:4)

Atâtea vieţi pe pământ își datorează cursul unui articol dintr-o revistă sau unei pagini dintr-o carte. Istoria este martora puterii cuvântului scris. Nu este de mirare că Dumnezeu a ales să se exprime „la început” prin Cuvânt. Și Diavolul va folosi același mijloc. Cuvintele înseamnă putere îmbrăcată în literă sau sunet.

Eram în Wichita, statul Kansas. Imediat după ce mi-am încheiat prezentarea a venit lângă mine un domn bine îmbrăcat, a cărui prezenţă impunea respect și admiraţie. „Îţi datorez viaţa, credinţa și cariera mea”, mi-a spus. „Eram într-un oficiu poștal — a început să povestească — și pe o măsuţă, între alte publicaţii era o revistă – Laymen Ministry News, a lui Jeff Reich. Între titlurile diferitelor articole mi-a atras atenţia unul anume: „Man Doesn’t live by Bread Alone”. Acolo, tu povesteai cum, pe când erai într-o închisoare în România, într-o perioadă de înfometare, ţi-a fost aruncată o bucată de pâine în noroiul în care lucrai și ai vorbit despre ce a însemnat acea bucată de pâine pentru tine. Pe atunci nu împlinisem încă 15 ani și aveam peste 200 de kilograme. Eram sub o severă depresie sinucigașă. Citind articolul, am uitat de ce am venit la poștă… Lacrimile au început să îmi curgă fără voie și m-am simţit iubit de Dumnezeu.”

Restul este istorie. Lângă mine stătea un tânăr prezentabil, care devenise ucenic al lui Iisus și care își dedicase viaţa alinării suferinţelor omenirii. Ce drum diferit! Și când te gândești că a fost doar o revistă din sute și mii de reviste și doar un articol din atâtea altele. Cuvintele au putere.