Unul dintre criteriile de selecţie a ştirilor care intră în sumarul publicaţiilor informative este următorul principiu: proximitatea în timp şi spaţiu. Cu cât un eveniment este mai aproape de cititor, pe aceste două coordonate, cu atât se presupune că cititorul va fi mai afectat şi, implicit, mai interesat de el.

Până acum o săptămână, am privit de departe la revoltele sociale care se propagaseră cam pe tot globul, mai puţin la noi. M-au preocupat pe rând revoltele spaniole, cele greceşti, cele americane, în sensul că încercam de fiecare dată să îmi dau seama de ce în România nu se practică protestul.

Dar iată ce înseamnă un catalizator bun, şi anume Raed Arafat. Revolta a început pe Facebook, la fel ca în orice alt colţ al lumii. Nu din cauza proiectului de schimbare a legii sănătăţii, care ar fi făcut din sănătate un lux, ci a început în numele şi pentru onoarea acestui om.

Dar protestul pro-Arafat s-a transformat în protest anti-Băsescu şi a trecut de la particular la general. Cireaşa de pe tort? Oamenii au ieșit să protesteze în Piaţa Universităţii, în timp ce huliganii devastau Piaţa Unirii, teoretic, în numele aceloraşi idealuri.

Cu toate aceste întâmplări tocmai în ograda din spate, am simţit cum optimismul pentru anul care tocmai a început se retrage uşor la culcare şi rămân sub un morman de îngrijorări. O să demisioneze Băsescu? Are cine să îi ia locul? O să fie mai bine? Or să se reducă iar salariile? O să am cum să mă întreţin? Şi întrebările pot continua personalizate după nevoile şi problemele fiecăruia.

Cum să ne păstrăm optimismul? Acest dar care ne face viaţa mai senină şi uneori chiar mai uşoară, doza optimă de anestezic zilnic care ne face să nu simţim fiecare înţepătură răutăcioasă pe care o primim, e în pericol de epuizare.

Unde să mergem pentru un refill? Am căuta optimismul în alţii, dar e la fel ca la automatul de la metrou: marfă puţină şi se termină repede. Fântâna nesecată trebuie deci să fie în altă parte, iar eu o văd în credinţă.

Care credinţă? Credinţa înrădăcinată în lume, în oameni, în sistem, în conducători, în naţiuni ne poate dezamăgi amarnic. E scris în ADN-ul nostru să fim egoiști, trădători, duplicitari, să pătăm tot ce atingem. De-aceea simt că, mai degrabă, am avea nevoie de o credinţă în Cer, în valorile supraumane. Şi că dacă am avea rădăcini în Cer, am fi şi optimişti. Nu ignoranţi şi nu naivi, ci atenţi la motivele de recunoştinţă, care ne pot da curaj să (mai) sperăm.

Foto: Vlad Ilaș