Hitler a avut nevoie de ajutorul lui Chaplin ca să pară un Dictator amuzant. Ceauşescu a reuşit de unul singur. Micul Dictator al spaţiului carpato-danubiano-pontic trezeşte nostalgii şi stârneşte hohote de râs în documentarul lui Andrei Ujică.

Discursurile memorabile ale lui Ceauşescu, incoerente şi lipsite de fond, care l-au impus ca agrămătic de renume, fac deliciul spectatorilor. „Să dăm realitatea! Să găsâm nu neghina, nu putrigaiu' din pădure… Şi să găsâm copacii tineri! Să găsâm tot cea ce este bun şi demn în constructorii socialismului… Poporu' în care tineretu' are un rol de seamă, el a realizat tot ce-am obţinut în dezvoltarea socialistă a patriei noastre. Ei sunt eroii care trebuie să-şi aibă locu' în filme, în teatru, în poezie, în artă, în literatură, în pictură, în toate domeniile artei", strigă Micul Dictator, pe banda de celuloid, iar cuvintele-i sunt amplificate de gestica exagerată.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu – documentarul lui Ujică – adună complimente peste complimente, în ţară şi peste hotare. La prima vedere, doar o înlănţuire de secvenţe din viaţa Micului Dictator, filmul pare că ratează esenţialul: sărăcia, foametea, persecuţia, teroarea îndurată în anii comunismului. Aplauzele ritmice, discursurile idealist-marxiste, personalităţile în preajma cărora apare Micul dictator (de Gaulle, Nixon, Carter, regina Angliei), copiii care sar cu buchete de flori în braţele cuplului prezidenţial şi muncitorii care îl întâmpină pe Ceauşescu, pe şantiere, declamând patetic discursuri de recunoştinţă – totul ar putea lăsa impresia că urmăreşti (auto)biografia celui mai iubit conducător din lume.

Finalul documentarului nu îi oferă privitorului nici măcar satisfacţia pedepsei sângeroase. Nu se termină cu fruntea dictatorului prăbuşită în ţărână, ci cu un Ceauşescu Nicolae care, până-n ultima clipă, crede în Ideea Socialistă.

Cine (re)scrie istoria o şi interpretează. Văzută de sus, de la balcon, o dictatură poate să pară – în funcţie de lentila regizorului sau a eroului principal – o epocă luminoasă, de aur. La fel ca Nebucadneţar din cartea biblică a lui Daniel, Micul Dictator a visat să făurească un Chip de aur (Daniel 3), un „loc de şedere împărătească" spre „slava măreţiei lui" (Daniel 4:30). I-a scăpat lecţia pe care se pare că nu o învaţă nici ce mari, nici muritorii de rând: Dumnezeu „poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie", striga dictatorul Nebucadneţar (Daniel 4:37).

Epoca (chipului) de aur a trecut. Rămăşiţele ei sunt, astăzi, piese de muzeu. Dar ce s-a întâmplat cu supravieţuitorii?

În tonul unor versuri ale lui Octavian Paler, aş zice că de douăzeci de ani cutreierăm mările ca să ne dăm seama cât de puţin ne-am îndepărtat de ţărm. Cât de puţin ne-am apropiat de Dumnezeu! Sau cât de mult ne-am îndepărtat de El! Oricât de caraghios ar suna, trebuie s-o spun: autobiografiile se scriu în timpul vieţii. Dictatori sau nu, avem o singură şansă de a da un sens etern vieţii noastre.