Era un timp în care nu prea aveai ce să citeşti şi ce să asculţi. Cărţile bune ajungeau greu de tot în casele celor care doreau să citească. Vânzătoarele de la librării le dădeau pe sub mână profesorilor copiilor lor, ca să se pună bine cu ei. La oamenii simpli, ajungeau prea puţine lucruri de calitate. Pentru că-mi plăcea să citesc, aş fi făcut orice să găsesc nişte cărţi de calitate, dar în oraşul nostru nici la bibliotecă nu aduceau (ori erau împrumutate rapid doctorilor, arhitecţilor, inginerilor!) şi-atunci tot ce-mi rămânea de făcut era să culeg firimituri din ceea ce se risipea. În lumea aceea încremenită, de gheaţă, versurile lui Adrian Păunescu aveau ceva care clocotea. Îmi plăceau pentru că arătau că omul poate fi viu, nu doar acea maşinărie pe care-o comandau activiştii de partid, în aşteptarea zilei de 23 August, când defilam. Îmi mai plăceau şi pentru că vorbeau despre nişte sentimente pe care eu nu le cunoşteam. Cântam „Rugă pentru părinţi”, dar eu nu aveam un tată care să merite atâta adorare, atât respect. Recitam „Antiprimăvara”, în virtutea vârstei adolescenţei şi a primei iubiri. Deşi nu pusesem niciodată mâna pe o gutuie – ştiu că e ciudat! – puteam să-i înalţ o odă gutuii prin versurile lui.Eram destul de mică, aşa că nu aveam cum să particip la întâlnirile Cenaclului, pe stadion sau la Casa de Cultură, dar stăteam şi ascultam de acasă transmisiile lor. Nu cunosc atmosfera de acolo – despre care se spunea că era decadentă; şi poate a fost!, nu-i cunosc pe oamenii care au alcătuit echipa şi nici pe omul Adrian Păunescu, dar ştiu că pasiunea cu care a scris m-a ajutat să pot vedea dincolo de realitatea banală, cu cozi interminabile şi cartele bifate zilnic.Este interesant că tot ceea ce ni se cerea la şcoală – să ne iubim ţara, să fim gata să ne dăm viaţa pentru ea – nu avea succes niciodată, nu mă simţeam „implicată” în vreo relaţie cu ţara mea… În schimb patriotismul, dorinţa de a-mi cunoaşte ţara şi de-a rămâne aici, am învăţat-o de la el, din poeziile lui care contau mai mult decât toate impunerile comuniste. E dureros câtă tristeţe poate să se ascundă într-un om care dă optimism şi curaj multor milioane de oameni.Nu m-am gândit niciodată să-l caut ca să-i spun cât îl apreciez. Acum îmi pare rău. Poate că mi-ar fi răspuns… „O, biet actor, / O, biet artist. / Rolurile mor, / Viaţa e un teatru trist.” Ar trebui ca noi, cei care-am beneficiat de ceea ce este un om, să avem curajul de a i-o spune. Ceea ce am devenit să fie, astfel, o sursă de încurajare pentru cei ce ne-au inspirat.

 

Bianca Timșa-Stoicescu este realizator la Radio Vocea Speranţei și scrie pentru rubrica ST Guest Contributors.