„Cea mai mare înşelătorie a Diavolului a fost să convingă lumea că nu există". Afirmaţia îi aparţine lui Charles Baudelaire. Dar, dacă poetul francez a avut dreptate, cum poate fi explicat interesul pentru exorcism, în zilele noastre?

Semnele timpului anunţa, ieri, că mai mulţi preoţi catolici s-au reunit la Baltimore pentru un workshop de exorcism. Şedinţele de exorcism nu sunt conduse însă doar de clerici catolici. Preoţi ortodocşi şi pastori protestanţi deopotrivă au fost şi sunt implicaţi în astfel de practici.

„Cazul de exorcizare care a cutremurat România" titrau ziarele, în urmă cu 5 ani. „Cazul de la Tanacu", respectiv nefericita istorie a Irinei Cornici (24 de ani), care a decedat în urma unui ritual de exorcizare, a şocat atunci societatea românească. S-a scris o carte (Spovedanie la Tanacu), s-a realizat un documentar, s-a montat o piesă de teatru care s-a jucat chiar şi pe scenele americane. Preotul Daniel Corogeanu şi cele 4 călugăriţe au fost acuzaţi de omor şi au primit ani buni de închisoare. Dincolo de toate acestea, s-a format un curent de opinie în favoarea ideii că posedarea demonică este o superstiţie. În faţa sicriului victimei de la Tanacu, ideea că un om ar putea să se afle sub influenţa unor fiinţe invizibile a apărut în lumina ridicolului, iar biserica şi practica exorcismului au fost respinse spre un Ev Mediu întunecat.

Biblia prezintă însă, destul de clar, ideea că omul poate să se afle sub stăpânirea Diavolului. Evangheliile menţionează mai multe cazuri de acest fel. Demonizaţii din ţinutul gadarenilor „erau atât de cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe drumul acela" (Matei 8:28). Un om mut era de fapt „demoniac" (Matei 9:32); un altul, care era şi orb, şi mut, se afla de asemenea în stăpânirea unui duh rău (Matei 12:22). Un copil stăpânit de un demon avea repetate tentative de auto-mutilare, aruncându-se adeseori în apă sau în foc (Matei 17:14-18).

Aparenţele au indicat, în unele dintre aceste cazuri, boli fizice sau mentale. Muţenia sau lipsa vederii nu sunt asociate automat unei influenţe demonice. Totuşi, spre deosebire de cazurile în care Iisus a vindecat pur şi simplu boli, în aceste cazuri El a recunoscut o stăpânire demonică şi a alungat duhurile rele.

Iisus nu recurge însă la ritualuri şi formule magice. Nu ţipă la demoni, nu se luptă cu ei vreme îndelungată şi nici măcar nu îi atinge pe cei posedaţi. El porunceşte pur şi simplu, iar demonii se supun autorităţii Sale. Această autoritate le-a fost dată şi apostolilor Săi (Matei 10:8; Marcu 3:15; Luca 9:1). Este puţin probabil că apostolii au recurs la tehnici şi ritualuri de exorcizare mai complexe. Despre apostolul Pavel citim că „s-a întors şi i-a zis duhului: «Îţi poruncesc în Numele lui Isus Cristos să ieşi din ea!» Şi a ieşit chiar în ceasul acela" (Faptele apostolilor 16:18). Simpla invocare a Numelui lui Christos a fost suficientă.

Biblia lasă să se înţeleagă că puterea de a-i elibera pe oameni de sub puterea Diavolului nu le este rezervată doar iniţiaţilor (a se vedea faptul că întâlnirea de la Baltimore s-a desfăşurat cu uşile închise), ci acelora „care cred". „Apoi le-a zis: «Duceţi-vă în toată lumea şi vestiţi Evanghelia la orice făptură! (…) Semnele care-i vor însoţi pe cei care cred sunt următoarele: în Numele Meu vor scoate demoni…»" (Marcu 16:15-17)

Nu orice handicap sau manifestare stranie este consecinţa posedării demonice. Poate cea mai mare auto-înşelare a lumii moderne este credinţa că ştiinţa rezolvă totul. Nu trebuie exclusă total posibilitatea implicării demonilor. Dar nici confruntarea cu spiritele rele nu trebuie căutată cu tot dinadinsul. Nu oricine este pregătit să înfrunte Diavolul. O demonstrează istoria fiilor preotului Sceva, care au crezut că pot să se joace de-a exorciştii, poruncind demonilor în Numele lui Iisus (Faptele apostolilor 19:13-16) şi care s-au expus astfel unui pericol care putea să-i coste viaţa. Autoritatea de a vorbi în Numele lui Christos le este dată doar celor care cred Evanghelia şi care trăiesc conform principiilor ei.