Reportajul despre numărul de avorturi din România ultimilor 50 de ani, publicat zilele trecute de România Liberă, a renăscut discuţii dureroase, dezgropate probabil numai cu ocazia filmului lui Cristian Mungiu, „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile". De data asta perspectiva e alta, departe de...

Reportajul despre numărul de avorturi din România ultimilor 50 de ani, publicat zilele trecute de România Liberă, a renăscut discuţii dureroase, dezgropate probabil numai cu ocazia filmului lui Cristian Mungiu, „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”. De data asta perspectiva e alta, departe de a arăta empatie faţă de chinul prin care treceau femeile care nu voiau să nască un copil: în 50 de ani, româncele au făcut 22 de milioane de avorturi, adică mai mult decât populaţia actuală a ţării.

Partea bună este că numărul avorturilor e în continuă scădere din 1990. Partea proastă e că, deși în scădere, numărul se ridica totuși la peste 127.000, în 2008. Comparând cu statisticile Ministerului Sănătăţii, observăm că avortul ar fi a doua cauză de mortalitate, după bolile cardio-vasculare (care au provocat aproximativ 153.000 de decese în 2008) și cu mult înaintea tumorilor maligne, care au cauzat circa 46.000 de decese (tot în 2008).

În societatea individualistă în care trăim faptul că eu am devenit mai important decât familia mea nu e neapărat surprinzător. Paradoxal e că având această filosofie de eu și numai eu decid pentru mine, îi ignorăm pe cei care au același drept ca și noi. Pardon, nu-i ignorăm, îi intoxicăm sau îi chiuretăm. Dacă tot avem inteligenţa de a stabili că e mai bine pentru copil să nu se nască, e curios cum de nu ne-a fulgerat ideea că ar fi mai bine nici să nu fie conceput. Piaţa metodelor anticoncepţionale din România s-a dezvoltat suficient de mult încât să fie satisfăcută orice preferinţă, iar cheltuielile unui cuplu ar putea să se încadreze, din punctul ăsta de vedere, în 20 de lei pe lună. Mie-mi iese mai ieftin decât 300 de lei pentru un avort, mai ales dacă luăm în calcul și costurile colaterale – emoţionale și relaţionale.

Ajungem și la varianta extremă, pe care personal nu o pot înţelege, în care numai metoda calendarului e acceptabilă. Cunoscută fiind rata de protecţie în zona de 70%, e evident că trebuie rezolvate altcumva restul de procente până la 100% (pastilele anticoncepţionale sunt etalonul). Iar acest altcumva nu mai poate fi tot statistic. Ţine de respectul pentru partener, pentru tine și pentru viaţa pe care Dumnezeu a lăsat-o la dispoziţia noastră. Iar dacă abstinenţa a devenit un subiect controversat, măcar să păstrăm plăcerea pentru persoana alături de care nu ne-ar deranja să creștem un copil.